Povestea doamnei N.N

Vă recomand cu cea mai mare caldura nuvelele şi piesele de teatru de Cehov. Unele sunt nostalgice, altele filozofice, altele amuzante şi câteva optimiste. Vă introduc în lumea Rusiei dinaintea revoluţiei bolşevice, când boierii, marii propietari de pământ, trăiau în desfătare şi plictiseală iar oamenii de rând munceau toată ziua pentru o bucată de pâine. E o lume dură, cu multe personaje negative, cu o natură care capătă statut de personaj independent, cu viaţă proprie (e chiar personaj principal în cea mai celebră nuvelă – Stepa). E o lume captivantă. Probabil că voi rămâne pe veci fascinat de modul de gândire al ruşilor, de cum văd viaţa şi de cum o trăiesc.
Acum însă vreau să vă arăt nuvela care a avut cel mai mare impact asupra mea. Când am citit-o prima oară am spus că sunt cele mai triste rânduri care s-au scris vreodată. M-am simţit sufocat. Parcă viaţa îmi părea mult mai cinică. Căci la fiecare cuvânt regăseam şi în lumea mea acel mod de a gândi şi de a acţiona.
Când am citit-o a doua oară aproape că aveam lacrimi în ochi. De ce trebuie să fii atât de resemnat? De ce omul trebuie să fie atât de incapabil de acţiune? Şi totuşi simţeam ca şi ea că aşa trebuie să fie, că aşa suntem, că aproape întotdeauna, timpul trece fără să se întâmple nimc. Geniale propoziţiile: “Şi ce a mai fost după aceea? N-a mai fost nimic.”
Când am citit-o a treia oară am zis că viaţa e prea scurtă. Nimeni nu merită destinul ei şi al lui Piotr Sergheici. Suntem datori să luptăm de când ne naştem împotriva resemnării, împotriva inerţiei, împotriva destinului de căcat care se prefigurează. După a treia lectură am fost curios mai optimist.
Când am citit-o a patra oară am simţit brusc nevoia să fac ceva. Atunci, în acel moment, să schimb ceva. Nu merită să stai. Nicio clipă. M-am simţit tânăr, curajos. Cehov ne-a dat un exemplu negativ. El vrea să ne spună prin această nuvelă, cea mai scurtă dintre toate, că inamicii noştrii sunt resemnarea, inerţia, descurajarea, timiditatea. Piotr Sergheici putea ajunge la tânăra nobilă bogată. Trebuia doar să aibă mai mult curaj şi mai multă hotărâre. Barierele nu sunt de netrecut în viaţă. Noi le facem astfel. Şi paradoxal, cele mai greu de trecut ziduri sunt cele construite de tine.
Atunci, la a patra lectură, am realizat de fapt că nuvela lui Cehov nu este deloc tristă. Cum am putut gândi astfel? Este un exemplu, un avertisment, un îndemn extraordinar la ruperea de destin, la dărâmarea tuturor barierelor. Cât de greşit am judecat la început această nuvelă. Nu, nu este deloc tristă. De fapt pot spune că sunt unele dintre cele mai optimiste şi mai motivaţionale rânduri pe care le-am citit vreodată.

.

.

Povestea doamnei N.N
de A.P. Cehov
Traducerea de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

Acum vreo nouă ani, pe înserat, Piotr Sergheici, judecătorul de instrucţie, şi cu mine am plecat călări la gară să ne ridicăm corespondenţa. Era pe timpul cositului.
Vremea era minunată dar la întoarcere se auzi tunând şi drept în faţa noastră, se ivi un nor negru şi mânios. Norul se apropia de noi, şi noi de el.
Pe fondul lui întunecat, casa noastră şi biserica păreau mai albe, iar plopii înalţi mai argintii. Mirosea a ploaie şi a fân cosit. Tovarăsul meu de drum avea gust de vorbă; râdea într-una şi spunea tot felul de copilării. Spunea de pildă, că i-ar plăcea să dăm peste un castel medieval cu turnuri crenelate, cu bufniţe, şi acoperit de muşchi, să ne adăpostim acolo de ploaie şi… să ne omoare trăsnetul.
Dar iată că peste lanul de secară şi de ovăz trecu în iureş cel dintâi val, apoi se stârni vântul şî un nor de praf se răsuci în văzduh. Piotr Sergheici izbucni în râs şi dădu pinteni calului.
– Cât e de frumos! – strigă el. Straşnic de frumos!
Mă molipsi şi eu de veselia lui şi gândul că ploaia o să ma ude până la piele şi că s-ar putea să mă ucidă trăsnetul, mă făcu şi pe mine să râd.
Furtuna şi galopul împotriva vântului, care-ţi taie răsuflarea şi-ţi dă impresia că eşti pasăre, mă tulburau şi mă făceau să simt în piept ceva ca un freamăt. Când am intrat în curtea noastră, vântul contenise şi stropi mari de ploaie răpăiau pe iarbă şi pe acoperişuri. Pe lângă grajdi nu era nimeni.
Piotr Sergheici scoase frâiele cailor şi-i vârî singur în stănoage. Aşteptând să termine, stăteam în pragul grajdului şi mă uitam la dungile piezişe de ploaie; mireasma dulceagă şi tulburătoare de fân se simţea mai tare acolo decât pe câmp; ploaia şî norii întunecaseră văzduhul.
– Straşnic a mai tunat! – zise Piotr Sergheici apropiindu-se de mine. Cu o clipă înainte răsunase şi se pierduse în depărtări o bubuitură atât de puternică, de parcă se despicase cerul în două. Ce zici?
Stătea în prag, alături, şi mă privea. Respira încă greu după galopul de adineauri. Am băgat de seamă că mă privea cu admiraţie.
– Natalia Vladimirovna, zise el, aş da tot ce am pe lume, numai să stau aşă şi să mă uit la dumneata, să mă uit la nesfârşit. Astăzi eşti încântătoare!
Ochii lui mă priveau rugător, cu admiraţie, faţa îi era palidă, iar pe barbă şi pe mustăţi îi sclipeau stropi de ploaie, care şi ei păreau că se uită la mine cu dragoste.
– Te iubesc, urmă el. Te iubesc şi sunt fericit că te văd. Îmi dau seama că nu poţi să fii soţia mea, dar nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, decât atât: să ştii că te iubesc. Nu, taci, nu-mi răspunde, nu lua în seamă ce-ţi spun. Nu vreau decât să ştii că-mi eşti dragă şi să-mi îngădui să te privesc.
Entuziasmul acesta mă molipsi. Mă uitam la faţa lui înflăcărată, îi ascultam glasul amestecat cu vuietul ploii şi stăteam aşa, neclintită, ca prinsă de vrajă.
Aş fi vrut să-l ascult şi să ma uit fără sfârşit în ochii lui stralucitori.
– Nu-mi răspunzi, foarte bine! – zise Piotr Sergheici. Nu spune nimic…
Îmi simţeam sufletul uşor. Încântată, am izbucnit în râs şi, sub ploaia torenţială, am luat-o la goană spre casă. A început şi el să râdă şi a pornit după mine, sărind.
Uzi, cu respiraţia tăiată şi bocănind din picioare pe scări, am năvălit în casă cu larmă, ca nişte copii. Tatăl şi fratele meu, care nu erau deprinşi să mă vadă veselă şi râzând, s-au uitat miraţi la mine, apoi au început să râdă şi ei.
Norii de furtună trecuseră, tunetele amuţiseră, dar stropii de ploaie de pe barba lui Piotr Sergheici tot mai sclipeau. Toată seara, până la masă, a cântat, a fluierat, s-a jucat cu câinele, fugărindu-l prin odăi, de era cât pe ce să răstoarne servitorul care aducea samovarul. Iar la masă a mâncat cu poftă şi a spus tot felul de nimicuri, susţinând că, dacă mănânci iarna castraveţi proaspeţi, simţi în gură miros de primăvară
Înainte de a mă culca, am aprins lumânarea şi am deschis larg fereastra odăii mele; un sentiment nelămurit îmi cuprinsese sufletul. Mi-am amintit că eram liberă, sănătoasă, nobilă, bogată, că eram iubită, dar mai cu seama că eram nobilă şi bogată. Doamne, ce bine e să fii nobil şi bogat!… Apoi, ghemuită în pat din pricina răcorii care se strecura din grădină o dată cu roua, am încercat să-mi dau seama dacă-l iubeam sau nu pe Piotr Sergheici… Dar neizbutind, am adormit.
A doua zi dimineaţa, când am văzut cum se jucau pa patul meu razele soarelui şi umbrele tremurătoarel ale crengilor de tei, mi-am adus aminte limpede tot ce se petrecuse în ajun. Şi viaţa mi s-a părut felurită, plină de belşug şi încântare… Îngânând un cântec, m-am îmbrăcat repede şi am alergat în grădină…
Şi ce a mai fost după aceea? N-a mai fost nimic. Iarna, când stăteam în oraş, Piotr Sergheici mai venea uneori pe la noi. Dar cunoştiinţele de la ţară au farmec numai vara, la moşit. Iarna, în oraş, ele îşi pierd jumătate din acest farmec. Când le serveşti ceaiul la oraş, ţi se pare că hainele de pe ele nu-s ale lor şi că prea amestecă mult cu linguriţa în pahar. Şi la oraş Piotr Sergheici îmi vorbea de dragoste – rar, ce-i drept – dar era cu totul altceva decât la ţară. În oraş simţeam mai mult zidul care ne despărţea; eu eram nobilă şî bogată, el sărac, şi nici măcar nobil nu era, ci fecior de diacon, un biet judecător de instrucţie şi atât. Amândoi socoteam zidul acela foarte înalt şi solid – eu – din pricina tinereţii, el – Dumnezeu ştie de ce. De aceea, când vene la noi, la oraş, zâmbea în silă şi critica înalta societate sau dacă din întâmplare mai era cineva străin în salon, tăcea ursuz. Nu este zid care să nu poată fi străpuns, dar eroii din roman din zilele noastre, aşa cât îi cunosc, sunt prea sfioşi, prea lipsiţi de energie, prea leneşi şi banuitori, şi prea se împacă repede cu gândul că nu-s decât nişte rataţi, că viaţa i-a amăgit. În loc să lupte, nu fac decât să critice, afirmând că lumea e banală şi neţinând seama că însăşi critica lor se preface, încetul cu încetul, în banalitate.
Eeram iubită, fericirea era aproape şi părea că trăieşte lângă mine, umăr la umăr; duceam o viaţă fără griji şi nu-mi dădeam măcar osteneala să mă înţeleg pe mine singură, să ştiu ce aşteptam şi ce vroiam de la viaţa. Iar vremea trecea, trecea mereu… Pe lângă mine treceau oameni cu dragostea lor, treceau zile senine şi nopţi calde, cântau privighetori, mirosea a fân. Şi toate acestea, atât de scumpe şi de neasemuite, ca amintiri, au trecut şi pentru mine repede, aşă cum trec pentru toată lumea, fără să fi lăsat urme, fără să le fi preţuit, şi s-au destrămat, aşa cum se destramă ceaţa… Unde s-au dus toate?
În vremea asta tata a murit şi eu am îmbătrânit. Tot ce mi-a plăcut, tot ce m-a încântat şi m-a umplut de nădejde, – vuietul ploii, rostogolirile tunetului, îndemnul fericirii, vorbele de dragoste, – toate au rămas amintiri. Înaintea mea nu văd decât un şes fără sfârşit, neted şi pustiu: pe toată întinderea lui nu e zăreşte ţipenie de om iar în depărtare, la orizont, doar întuneric şi groază…
Se aude clopoţelul sunând… A venit Piotr Sergheici. Când mă uit iarna la copaci şi-mi aduc aminte că la vară se vor înveşmânta pentru mine cu podoaba lor verde le şoptesc:
– O, dragii mei!
Iar când văd oameni cu care mi-am petrecut primăvara vieţii, îmi simt sufletul mai cald, mai trist, şi le şoptesc aceleaşi vorbe.
Datorită stăruinţelor tatălui meu, Piotr Sergheici a fost de mult mutat în oraş. A mai îmbătrânit, a mai slăbit. De mult nu-mi mai face declaraţii de dragoste şi nu mai spune copilării. Slujba nu-i place, e blonav de nu ştiu ce, e dezamăgit de ceva, e plictisit de viaţă şi trăieşte în silă… iată-l, s-a aşezat în faţa căminului şi se uită în tăcere la foc… neştiind ce să-i spun, îl întreb:
– Ce mai e nou?
– Nimic… îmi răspunde el.
Şi iarăşi se face linişte. Lumina roşie a focului începe să joace pe faţa lui tristă.
Fără să vreau, îmi aduc aminte de trecut, şi deodată umerii încep să-mi tresară, capul îmi cade pe piept şi lacrimi amare încep să-mi curgă pe obraji. O milă nesfârşită de mine şi de omul acela îmi sângeră inima şi mă cuprinde o dorinţă pătimaşă să trezesc la viaţă trecutul, să ne bucurăm de ceea ce viaţa refuză astăzi. Nu, acum nu mă mai gândesc că sunt nobilă şi bogată.
Suspin, îmi strâng tâmplele între palme şi şioptesc:
– Doamne, Dumnezeule, Doamne, Dumnezeule, cum s-a dus viaţa mea…
Iar el tace înainte. Nu-mi spune “Nu mai plânge”. Îşi dă seama ca trebuie să plâng, că pentru mine a sosit vremea lacrimilor. Citesc în ochii lui că-i milă de mine şi mie mi-e milă de el, dar în acelaşi timp mi-e şi ciudă: ratatul acesta sfios n-a ştiut să-şi rostuiască nici viaţa lui, nici pe a mea.
Când a fost să-l petrec până în sală, mi s-a părut că înadins îmbracă şuva încet. Mi-a sărutat mâna de două ori, în tăcere, uitându-se lung la faţa mea plânsă. Cred că în clipa aceea şi-a adus aminte de furtuna de demult, de pânza deasă a ploii, de râsetele noastre, de chipul meu de atunci… Am simţit că vrea să-mi spună ceva şi fără îndoială că ar fi fost bucuros să-mi poată spune, dar n-a spus, a clătinat doar din cap şi mi-a strâns mâna cu putere… Ei, ce să-i faci? Ducă-se cu Dumnezeu!
După ce l-am petrecut, m-am întors în birou şi m-am aşezat din nou pe covor, în faţa căminului. Jăraticul roşu se acoperise de spuză şi începea să se stingă. Crivăţul zguduia şi mai zgomotos fereastra şi pornea să-şi cânte în horn cântecul lui jalnic.
Peste puţin a intrat camerista şi m-a strigat: credea că adormisem…

~ de cossutah pe 8 septembrie, 2009.