„Nostalgia paradisului” de Nechifor Crainic

Trebuie să-mi cer scuze pentru perioada asta nesimţit de lungă în care n-am mai scris (adik fix o lună) dacă este cineva care se interesează regulat de blogul ăsta, . Dc? Pentru că am pierdut timpul, pentru că m-am apucat de ping-pong şi pentru că am jucat mai mult poker. Şi pentru că sunt leneş. Oricum, ăsta e un post oarecum diferit pentru că nu vă prezint o pictură ci o carte în care se vorbeşte despre artă. Cred că e prima carte e care am citit-o şi în care autorul a reuşit să explice practic de unde venim, încotro ne ducem şi mai ales de ce tot mergem orbeşte înainte. A fost scrisă în perioada interbelică de un om care avea să facă puşcărie de două ori (o dată închis pentru apartenenţă la mişcarea legionară, a doua oară de comunişti timp de 15 ani). A fost interzisă timp de 50 de ani şi republicată în 1994. În “Nostalgia Paradisului” Nechifor Crainic reuşeşte să împace religia cu ştiinţa şi cu arta oferind posibile indicii ale existenţei paradisului. Nu vreau să vorbesc eu în acest post de aceea am selectat câteva fraze relevante din diferite capitole:

errrr4tytuttyhyhythtye.jpgDESPRE ARTĂ

– Biserica s-a întemeiat pe pământ din pricina păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între cer şi pământ. Biserica a venit să umple acest gol şi să suprime această distanţă.
– Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic.
– Arta nu are o funcţie de reparaţie totală a urâtului din lume, ci numai una de suplinire mângâietoare. Ea e ca o soră de caritate la căpătâiul unui bolnav.
– Omul creează ceea ce natura nu-i poate da direct.
– Apariţia artei e un salt gigantic deasupra naturii.
– Opera de artă e o bucată de materie şlefuită, în care explodează permanent strălucirea unei frumuseţi ideale. E din lumea noastră şi totuşi din altă lumea. E din cutare loc şi totuşi pentru oriunde. E din cutare timp şi totuşi pentru oricând. E din cutare artist şi totuşi pentru oricine. Precum e un salt peste natură, e un salt peste spaţiu, un salt peste timp, un salt peste individ.
– Arta nu e perfecţiunea însăşi, ci numai o imagine a perfecţiunii; ea nu e nemurirea însăşi, ci numai o imagine a nemuririi.
– Arta nu ne convinge că suntem nemuritori, dar ne sugerează nemurirea; arta nu ne determină să fim fericiţi, dar ne sugerează fericirea. Ea e o imagine sensibilă a posibilităţilor de dincolo de lume.
– În realitate, arta nu provoacă plăcere, ci o stare de euforie a spiritului, al cărei nume propriu e bucuria.
– Arta în sensul ei înalt nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne reamintească natura aşa cum este.
– IAR GENIUL, PRIN DEFINIţIE, NU ESTE UN IMITATOR AL NATURII. PRIN SENSUL PE CARE ÎL DĂ CREAţIEI LUI, E IMITATORUL LUI DUMNEZEU. CHIP AL LUI DUMNEZEU ÎN ACEASTĂ LUME TRECĂTOARE, EL PLĂSMUIEŞTE DUPĂ ASEMĂNAREA DIVINĂ, CU ELEMENTE LUATE DIN ACEASTĂ LUME, SUPERBUL SIMULACRU AL VEŞNICIEI, CARE ESTE ARTA.

ARTA ÎN ARTIST:

– Pe sfânt îl putem imita; geniul în arta lui nu-l putem imita. Pentru viaţa omenirii, el nu contează decât prin acest miracol al capodoperei din care descifrăm puterea dăruită omului de a reproduce, sub timp, modul creaţiei divine.

ARTA ÎN PUBLIC:

– Arta există în artist înainte de a exista în operă.
– Arta e prin natura ei generoasă.
– Orice creaţie personală este expresia persoanei în lume.
– Mintea e tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc.

NOSTALGIA PARADISULUI:

– ÎNTREAGA CREAŢIE OMENEASCĂ SE NAŞTE DIN NOSTALGIA PARADISULUI
– În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, precum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie ce se târăsc pe faţă pământului se zămislesc din aceeaşi sărată şi amară respiraţie a mării.
– Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că în sfârşit tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici
– Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastra existenţiale, de făpturi libere în spirit, dar contrazise de limitele ce ne par fatale; de făpturi sfâşiate de chin, dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite morţii, dar care ne cugetăm în nemurire, de făpturi nefericite, dar care ardem de serea fericirii absolute.
– Sentimentul amar al tuturor imperfecţiunilor din care a alcătuită viaţa noastră nu e decât umbra acelei conştiinţe religioase superioare despre realitatea transcendentă a perfecţiunii absolute, a cărei imagine divină şi a cărei viziune ne înverşunează să acceptăm condiţia mizeriei terestre numai ca un provizorat, din care suntem destinaţi să ieşim prin moarte.
Nostalgia paradisului e dorul de-a înfrânge distanţa blestemată de la imperfecţiune la perfecţiue şi de la moarte la nemurire.
– CIVILIZAŢIA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN MEMORIA PARADISULUI TERESTRU;
– CULTURA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN ASPIRAŢIA CĂTRE PARADISUL CERESC;
– Arta, cu rădăcini în spaţiu şi în timp, năzuie să înfrângă spaţiul şî timpul.

PARADISUL POSIBIL:

– Ce este oare copilăria decât imaginea vie a raiului pierdut şi sugestia fără prihană a raiului viitor?
– Nu e nevoie să fii artist, e de ajuns să fii om ca să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut,ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi de nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă
– Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în duh.
– Eu sunt şi iubesc- Dostoievski / Cogito ergo sum – Descartes
– Conştiinţa vieţii e superioară vieţii; cunoaşterea legilor fericirii e superioară fericirii – iată împotriva a ce este însemnat să luptăm.
– Arta intuieşte cu ochi nespus de vii fărâmiturile frumuseţii edenice din lume, le adună cum ai aduna cioburile unui vas de mare preţ ce s-a spart şi încheagă din ele imagine perfecţiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

PROFETISMUL ARTEI:

– Geniul e proorocul umanităţii de dincolo de moarte.

~ de cossutah pe 29 Martie, 2008.

4 Răspunsuri to “„Nostalgia paradisului” de Nechifor Crainic”

  1. Paste fericit si implinirea toturor dorintelor! Numai bucurii si fericire in suflet si un Iepuras darnic!🙂

  2. uite un cititor atent al lui crainic. eu am studiat cartea asta in timpul facultatii si, desi mi s-a parut putin originala in fundamentul ei, mi s-a parut remarcabila hermeneutic. Nichifor Crainic a fost un mare profesor si cartea asta a lui a avut un mare impact in perioada interbelica. Dupa Staniloae lucrurile s-au mai schimbat…si Nostalgia paradisului a devenit oarecum anacronica…Poate discutam! fain blog! Esti la blogroll;)

  3. si..ca sa fiu sincer…il prefer pe Blaga lui Crainic…

  4. astăzi, la examenul de doctorat in teologie morală,un subiect era despre etnos şi etnicitate..şi , desigur despre un „apostol etnic”( sintagma ]mi apartine ), Nichifor Crainic..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: