Două picturi prerafaelite

Dintre picturile prerafaeliţilor, 2 sunt preferatele mele. Prima, „Ophelia”, de John Everett Millais este probabil cea mai cunoscută pictură prerafaelită. A fost numită pictura favorită a Marii Britanii şi este în prezent evaluată la 30 de milioane de lire sterline. Este extrem de populară în Japonia unde va ajunge la 2 expoziţii în 2008 şi unde au fost interzise reproducerile din frică că tinerele de acolo ar putea fi inspirate de pictură pentru a se sinucide. Tabloul ilustrează o scenă din „Hamlet” de William Shakespear unde Ophelia cântă în timp ce pluteşte pe un râu, înconjurată de flori, chiar înainte de a muri înecată. A fost pictată după un model viu, Elizabeth Siddal, Lizzie, acelaşi model ca şi pentru „Beata Beatrix” şi viitoare soţie a lui Rossetti. A fost o lucrare realizată în condiţii foarte grele: artistul a stat luni de zile pe malul unui râu pentru a picta peisajul iar Lizzie i-a pozat îmbrăcată într-o cadă plină cu apă. Pentru că era iarnă, Millais a încălzit apa din cadă cu câteva lămpi de gaz. O parte din acestea s-au stins la un moment dat dar Millas, fiind concentrat pe lucru, nu şi-a dat seama astfel că apa s-a răcit iar Lizzie s-a îmbolnăvit de pneumonie. Tatăl fetei l-a învinovăţit pe artist de boala fiicei lui şi i-a trimis o factură piperată, reprezentând costurile de tratament.

 Destinul Opheliei, fata care a înnebunit şi a murit înecată, a inspirat multe picturi prerafaelite. Unii au picat-o rugându-se, alţii ca un înger sau ca o nebună. Waterhouse, cel care a creat tabloul excepţional de mai jos, a pictat 3 versiuni ale Opheliei. Într-una stă pierdută într-un câmp de flori, în alta, cu privire de nebună, se pregăteşte parcă să calce în apă iar în ultima îşi aranjează părul pe o cracă deasupra apei.

Însă „Ophelia” de Millais le întrece pe toate. Pictura este apreciată, după cum se vede şi cu ochiul liber, pentru detaliile foarte frumoase de natură – florile, frunzele, crengile, sunt redate cu grijă, creând iluzia realităţii. De asemenea genială este şi expresia fetei: cu privirea pierdută, cu gura între-deschisă, cu mâinile desfăcute într-un ultim gest extatic. Nu şti dacă să te îndrăgosteşti de fată sau să te înspăimânţi. Misterioasă şi atrăgătoare, tragică şi deprimantă, Ophelia parcă reuşeşte să ajungă undeva în subconştient. Priveşte-o atent! Fata îşi trăieşte cântând ultimele clipe. Dar ne e imposibil să ne imaginăm vreun cântec. Aproape scufundată în apă, îşi deschide mâinile a disperare şi apoi, parcă rămâne împietrită. Nu cumva e deja moarta? Dar ce mai contează, moartea pentru ea nu e decât o chestiune de timp. Destinul îi este stabilit. Va muri… a murit… un fior rece îţi trece prin tot corpul. Îţi iei ochii de la pictură, nu mai vrei s-o priveşti. Şi totuşi… săraca fată… pictura îţi va rămâne parcă pe veci în faţa ochilor. E o operă de neuitat şi poate de aceea „Ophelia”, de John Everett Millais e tabloul favorit al englezilor.
Dacă vreţi absolut toate amănuntele despre „Ophelia” la http://www.tate.org.uk/ophelia/default.htm

A doua pictură m-a impresionat profund. Am avut norocul s-o văd pe viu, la Tate Britain, la Londra şi, deşi nu ştiam nimic de prerafaeliţi atunci şi nu căutam decât picturile lui Turner, am rămas mască când am văzut „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse. Primul lucru care te izbeşte este realismul fetei. Acel chip, angelic, real, incredibil de real te şochează. Chiar dacă nu îţi place pictura şi ai fost adus cu forţa în acel muzeu, o să rămâi împietrit când vezi tabolul. E drept este şi foarte mare, 153 x 200 cm, iar dramatismul pe care-l simţi este aproape înfricoşător. Deşi transmite cam aceleaşi emoţii ca„Ophelia” de Millais, aici parcă senzaţiile sunt şi mai puternice. De altfel e interesantă o comparaţie între cele 2 tablouri: În ambele personajul principal este o fată care pluteşte pe o apă, în ambele fata este pe cale să moară, în ambele este înconjurată de elemente frumoase de natură, etc. Este însă o diferenţă pe care eu o văd esenţială: În tabloul lui Waterhouse, fata este conştientă de tragismul destinului ei. Nu cântă cu mintea pierdută ca Ophelia ci mai degrabă îşi plânge soarta. Privirea nu-i mai este pierdută astfel că-i putem citi în ochi parcă toată tristeţea din lume. Scena pe care o descrie tabloul este finalul unei poveşti frumoase:
Proiectează-te în evul mediu, în timpul cavalerilor şi al prinţeselor, pe vremea regelui Arthur…. Doamna de Shalott era o tânără fată care trăia singură într-un castel aflat pe un rău ce curgea spre Camelot Ea era blestemată să nu poată trăi decât într-un mod groaznic: nu putea privi lumea decât printr-o oglindă şi trebuia să ţeasă tot ceea ce vedea pe o pânză. Aşa îşi petrecea toate zilele Doamna de Shallot. Dar într-o zi, pe drumul care ducea spre Camelot, Doamna de Shallot îl vede pe Sir Lancelot. Izbită de frumuseţea nemaiîntâlnită a cavalerului, fata îşi pierde capul, îi face cu mână şi se uită pe fereastră la el. Într-o clipă pânza pe care ea o tot ţesuse zboară afară iar oglinda se sparge. „Blestemul s-a abătut asupra mea” a murmurat disperată Doamna de Shalott. Fuge din castel, se urcă într-o barcă şi pluteşte către Camelot, reşedinţa lui Lancelot. Moare însă înainte să ajungă la castel iar când Sir Lancelot o vede, este izbit de frumuseţea ei şi îi organizează cele mai scumpe funeralii posibile.
O dragoste neîmpărtăşită, un destin tragic şi un final dramatic. Este o poveste medievală tipică pentru sursele de inspiraţie ale prerafaeliţilor. Waterhouse a ales momnetul cheie. Fata vrea să-l mai vadă încă o dată pe Lancelot, măcar o dată, dar presimte că sfârşitul e aproape şi că visul îi va rămâne neîmplinit. Observaţi: Are privirea fixată pe crucifix, cele 3 lumânări sunt aprinse iar figura ei este mai mult decât sugestivă. Waterhouse o înfăţişează inclusiv cu o parte din pânza pe care a fost condamnată să o ţeasă o viaţă întreagă. S-a interpretat că povestea este o metaforă pentru condiţia artistului: pânza fetei este o reflecţie a lumii reale exact ca opera unui artist iar izolarea este o condiţie necesară pentru crearea unei opere de artă. Nu ai voie să te abaţi de la acest stil de viaţă astfel uite-te ce s-a întâmplat cu Doamna de Shalott. Acesta pare a fi mesajul pentru artist. Însă chiar dacă eşti doar un om oarecare, nu se poate să nu cazi un pic pe gânduri când vezi „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse.

~ de cossutah pe 31 decembrie, 2007.