„O cascadă într-un peisaj stâncos” de Jacob van Ruisdael
Probabil că Jacob van Ruisdael este un pictor nu prea plăcut de criticii de artă. Opera lui nu merge să fie analizată minuţios sau categorisită. Nu prea poţi să-ţi faci un discurs în faţa unei picturi de-a lui pentru că ai încărca-o nemeritat. Nu merge nici s-o explici, pentru că pur şi simplu nu e nimic de explicat. Picturile lui Ruisdael sunt absolut superbe. Punct. Nu e loc de discuţii sau controverse. Orice argument, orice analiză piere în faţa peisajelor de neegalat în istoria artei a celui mai faimos peisagist olandez.
Despre Jacob van Ruisdael se ştiu foarte puţine lucruri deşi au supravieţuit până azi peste 700 de lucrări ale sale. S-a năsuct aproximativ în anul 1629 în oraşul olandez Haarlem. A fost cel mai bun peisagist într-o perioadă în care toată lumea picta peisaje (sec. XVII). A fost şi cel mai complex, abordând teme variate şi excelând în toate. Încă de la 17 ani picta ca un artist pe deplin format. E renumit pentru copacii sai în care botaniştii au putut recunoaşte cu uşurinţă speciile. E poate şi mai renumit pentru cerul său, acoperit permanent de nori ameninţători dar în care îşi mai face loc şi câte o rază de soare prin care reuşeşte să redea efectul de clar-obscur. Însă mie îmi plac cel mai mult cascadele lui Ruisdael.
În „O cascadă într-un peisaj stâncos”(aprox 1660) vedem o îmbinare reuşită a acestor teme preferate. Domină însă cascada: năvalnică, zgomotoasă, de nestăpânit. Plină de spume, exact cum e şi în realitate. Cu cât vei privi mai mult această imagine, cu atât cascada va prinde mai multă viaţă. Realismul este întradevăr tulburător. De asemenea remarcaţi şî unghiul de observare: Ruisdael ne plasează undeva chiar pe malul râului, astfel încât apa vijelioasă ne ratează de puţin. Aceste peisaj este de fapt unul inventat. Se ştie că Ruisdael n-a văzut niciodată un peisaj cu o cascadă dar le-a copiat de la un alt pictor care s-a inspirat din Scandinavia. Observaţi de asemenea şi copacii din dreapta, magistrali redaţi în bătaia vântului De asemenea tabloul este foarte apreciat şi pentru bogăţia de specii: foioase, conifere, diverse crenguţe, etc. Sus de tot este impresionant modul cum Ruisdael pictează cerul. În multe dintre tablourile lui, cerul este un punct forte. Nori negri, ameninţători împreună cu copacii luaţi de vânt crează senzaţia de furtună iminentă. Priviţi şi păsările de pe cer, oamenii de pe pod şi casa din depărtare. Toate sunt prezenţe care animă peisajul, unul foarte viu şi reali deşi inventat..
Ruisdael a creat şi picturi cu un puternic substrat simbolic. Cea mai celebră este „Cimitirul evreiesc” (aprox. 1655 – 1660) unde pietrele funerare scumpe în contrast cu ruinele de deasupra, cu ciotul de copac din centru dar şi cu apa din prim-plan care curge au fost interpretate ca o alegorie pentru ilustrarea temei vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor – adică ideea că totul e trecător, inclusiv bogăţia, viaţa e efemeră, etc.). Obsevaţi de asemenea copacul care arată spre cer şi curcubeul din stânga, o firavă notă de optimism. De asemenea în „Ulm pârjolit cu vedere asupra Egmond aan Zee” (1648) copacul redat foarte minuţios în contrast cu biserica din depărtare a fost interpretat ca o imagine a lui Iisus pe cruce.
S-a spus despre Ruisdael că a fost un romantic înaintea romantismului şi de aceea n-a avut un aşa de mare succes în timpul vieţii. Întradevăr natura tumultoasă, uneori ameninţătoare alteori foarte frumoasă aminteşte de principiile romantismului. A redat magistral natura, peisajul, în toate formele lui. Eu spun însă că Ruisdael n-a fost numai un pictor al naturii. Prin cum a putut recrea realitatea, aranjând elementele sub forme imaginare însă atât de naturale, Ruisdael a demonstrat că prin pictură se pot face miracole. Ne-a arătat o realitate identică şi totuşi alta. A reuşit să ne arate ce instrument formidabil este pictura şi de aceea cred că Ruisdael a fost, înainte de toate şi poate mai mult decât alţii, un pictor al picturii.
Blogul unui iubitor de artă 