Povestea doamnei N.N

•8 septembrie, 2009 • 12 comentarii

Vă recomand cu cea mai mare caldura nuvelele şi piesele de teatru de Cehov. Unele sunt nostalgice, altele filozofice, altele amuzante şi câteva optimiste. Vă introduc în lumea Rusiei dinaintea revoluţiei bolşevice, când boierii, marii propietari de pământ, trăiau în desfătare şi plictiseală iar oamenii de rând munceau toată ziua pentru o bucată de pâine. E o lume dură, cu multe personaje negative, cu o natură care capătă statut de personaj independent, cu viaţă proprie (e chiar personaj principal în cea mai celebră nuvelă – Stepa). E o lume captivantă. Probabil că voi rămâne pe veci fascinat de modul de gândire al ruşilor, de cum văd viaţa şi de cum o trăiesc.
Acum însă vreau să vă arăt nuvela care a avut cel mai mare impact asupra mea. Când am citit-o prima oară am spus că sunt cele mai triste rânduri care s-au scris vreodată. M-am simţit sufocat. Parcă viaţa îmi părea mult mai cinică. Căci la fiecare cuvânt regăseam şi în lumea mea acel mod de a gândi şi de a acţiona.
Când am citit-o a doua oară aproape că aveam lacrimi în ochi. De ce trebuie să fii atât de resemnat? De ce omul trebuie să fie atât de incapabil de acţiune? Şi totuşi simţeam ca şi ea că aşa trebuie să fie, că aşa suntem, că aproape întotdeauna, timpul trece fără să se întâmple nimc. Geniale propoziţiile: “Şi ce a mai fost după aceea? N-a mai fost nimic.”
Când am citit-o a treia oară am zis că viaţa e prea scurtă. Nimeni nu merită destinul ei şi al lui Piotr Sergheici. Suntem datori să luptăm de când ne naştem împotriva resemnării, împotriva inerţiei, împotriva destinului de căcat care se prefigurează. După a treia lectură am fost curios mai optimist.
Când am citit-o a patra oară am simţit brusc nevoia să fac ceva. Atunci, în acel moment, să schimb ceva. Nu merită să stai. Nicio clipă. M-am simţit tânăr, curajos. Cehov ne-a dat un exemplu negativ. El vrea să ne spună prin această nuvelă, cea mai scurtă dintre toate, că inamicii noştrii sunt resemnarea, inerţia, descurajarea, timiditatea. Piotr Sergheici putea ajunge la tânăra nobilă bogată. Trebuia doar să aibă mai mult curaj şi mai multă hotărâre. Barierele nu sunt de netrecut în viaţă. Noi le facem astfel. Şi paradoxal, cele mai greu de trecut ziduri sunt cele construite de tine.
Atunci, la a patra lectură, am realizat de fapt că nuvela lui Cehov nu este deloc tristă. Cum am putut gândi astfel? Este un exemplu, un avertisment, un îndemn extraordinar la ruperea de destin, la dărâmarea tuturor barierelor. Cât de greşit am judecat la început această nuvelă. Nu, nu este deloc tristă. De fapt pot spune că sunt unele dintre cele mai optimiste şi mai motivaţionale rânduri pe care le-am citit vreodată.

.

.

Povestea doamnei N.N
de A.P. Cehov
Traducerea de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

Acum vreo nouă ani, pe înserat, Piotr Sergheici, judecătorul de instrucţie, şi cu mine am plecat călări la gară să ne ridicăm corespondenţa. Era pe timpul cositului.
Vremea era minunată dar la întoarcere se auzi tunând şi drept în faţa noastră, se ivi un nor negru şi mânios. Norul se apropia de noi, şi noi de el.
Pe fondul lui întunecat, casa noastră şi biserica păreau mai albe, iar plopii înalţi mai argintii. Mirosea a ploaie şi a fân cosit. Tovarăsul meu de drum avea gust de vorbă; râdea într-una şi spunea tot felul de copilării. Spunea de pildă, că i-ar plăcea să dăm peste un castel medieval cu turnuri crenelate, cu bufniţe, şi acoperit de muşchi, să ne adăpostim acolo de ploaie şi… să ne omoare trăsnetul.
Dar iată că peste lanul de secară şi de ovăz trecu în iureş cel dintâi val, apoi se stârni vântul şî un nor de praf se răsuci în văzduh. Piotr Sergheici izbucni în râs şi dădu pinteni calului.
– Cât e de frumos! – strigă el. Straşnic de frumos!
Mă molipsi şi eu de veselia lui şi gândul că ploaia o să ma ude până la piele şi că s-ar putea să mă ucidă trăsnetul, mă făcu şi pe mine să râd.
Furtuna şi galopul împotriva vântului, care-ţi taie răsuflarea şi-ţi dă impresia că eşti pasăre, mă tulburau şi mă făceau să simt în piept ceva ca un freamăt. Când am intrat în curtea noastră, vântul contenise şi stropi mari de ploaie răpăiau pe iarbă şi pe acoperişuri. Pe lângă grajdi nu era nimeni.
Piotr Sergheici scoase frâiele cailor şi-i vârî singur în stănoage. Aşteptând să termine, stăteam în pragul grajdului şi mă uitam la dungile piezişe de ploaie; mireasma dulceagă şi tulburătoare de fân se simţea mai tare acolo decât pe câmp; ploaia şî norii întunecaseră văzduhul.
– Straşnic a mai tunat! – zise Piotr Sergheici apropiindu-se de mine. Cu o clipă înainte răsunase şi se pierduse în depărtări o bubuitură atât de puternică, de parcă se despicase cerul în două. Ce zici?
Stătea în prag, alături, şi mă privea. Respira încă greu după galopul de adineauri. Am băgat de seamă că mă privea cu admiraţie.
– Natalia Vladimirovna, zise el, aş da tot ce am pe lume, numai să stau aşă şi să mă uit la dumneata, să mă uit la nesfârşit. Astăzi eşti încântătoare!
Ochii lui mă priveau rugător, cu admiraţie, faţa îi era palidă, iar pe barbă şi pe mustăţi îi sclipeau stropi de ploaie, care şi ei păreau că se uită la mine cu dragoste.
– Te iubesc, urmă el. Te iubesc şi sunt fericit că te văd. Îmi dau seama că nu poţi să fii soţia mea, dar nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, decât atât: să ştii că te iubesc. Nu, taci, nu-mi răspunde, nu lua în seamă ce-ţi spun. Nu vreau decât să ştii că-mi eşti dragă şi să-mi îngădui să te privesc.
Entuziasmul acesta mă molipsi. Mă uitam la faţa lui înflăcărată, îi ascultam glasul amestecat cu vuietul ploii şi stăteam aşa, neclintită, ca prinsă de vrajă.
Aş fi vrut să-l ascult şi să ma uit fără sfârşit în ochii lui stralucitori.
– Nu-mi răspunzi, foarte bine! – zise Piotr Sergheici. Nu spune nimic…
Îmi simţeam sufletul uşor. Încântată, am izbucnit în râs şi, sub ploaia torenţială, am luat-o la goană spre casă. A început şi el să râdă şi a pornit după mine, sărind.
Uzi, cu respiraţia tăiată şi bocănind din picioare pe scări, am năvălit în casă cu larmă, ca nişte copii. Tatăl şi fratele meu, care nu erau deprinşi să mă vadă veselă şi râzând, s-au uitat miraţi la mine, apoi au început să râdă şi ei.
Norii de furtună trecuseră, tunetele amuţiseră, dar stropii de ploaie de pe barba lui Piotr Sergheici tot mai sclipeau. Toată seara, până la masă, a cântat, a fluierat, s-a jucat cu câinele, fugărindu-l prin odăi, de era cât pe ce să răstoarne servitorul care aducea samovarul. Iar la masă a mâncat cu poftă şi a spus tot felul de nimicuri, susţinând că, dacă mănânci iarna castraveţi proaspeţi, simţi în gură miros de primăvară
Înainte de a mă culca, am aprins lumânarea şi am deschis larg fereastra odăii mele; un sentiment nelămurit îmi cuprinsese sufletul. Mi-am amintit că eram liberă, sănătoasă, nobilă, bogată, că eram iubită, dar mai cu seama că eram nobilă şi bogată. Doamne, ce bine e să fii nobil şi bogat!… Apoi, ghemuită în pat din pricina răcorii care se strecura din grădină o dată cu roua, am încercat să-mi dau seama dacă-l iubeam sau nu pe Piotr Sergheici… Dar neizbutind, am adormit.
A doua zi dimineaţa, când am văzut cum se jucau pa patul meu razele soarelui şi umbrele tremurătoarel ale crengilor de tei, mi-am adus aminte limpede tot ce se petrecuse în ajun. Şi viaţa mi s-a părut felurită, plină de belşug şi încântare… Îngânând un cântec, m-am îmbrăcat repede şi am alergat în grădină…
Şi ce a mai fost după aceea? N-a mai fost nimic. Iarna, când stăteam în oraş, Piotr Sergheici mai venea uneori pe la noi. Dar cunoştiinţele de la ţară au farmec numai vara, la moşit. Iarna, în oraş, ele îşi pierd jumătate din acest farmec. Când le serveşti ceaiul la oraş, ţi se pare că hainele de pe ele nu-s ale lor şi că prea amestecă mult cu linguriţa în pahar. Şi la oraş Piotr Sergheici îmi vorbea de dragoste – rar, ce-i drept – dar era cu totul altceva decât la ţară. În oraş simţeam mai mult zidul care ne despărţea; eu eram nobilă şî bogată, el sărac, şi nici măcar nobil nu era, ci fecior de diacon, un biet judecător de instrucţie şi atât. Amândoi socoteam zidul acela foarte înalt şi solid – eu – din pricina tinereţii, el – Dumnezeu ştie de ce. De aceea, când vene la noi, la oraş, zâmbea în silă şi critica înalta societate sau dacă din întâmplare mai era cineva străin în salon, tăcea ursuz. Nu este zid care să nu poată fi străpuns, dar eroii din roman din zilele noastre, aşa cât îi cunosc, sunt prea sfioşi, prea lipsiţi de energie, prea leneşi şi banuitori, şi prea se împacă repede cu gândul că nu-s decât nişte rataţi, că viaţa i-a amăgit. În loc să lupte, nu fac decât să critice, afirmând că lumea e banală şi neţinând seama că însăşi critica lor se preface, încetul cu încetul, în banalitate.
Eeram iubită, fericirea era aproape şi părea că trăieşte lângă mine, umăr la umăr; duceam o viaţă fără griji şi nu-mi dădeam măcar osteneala să mă înţeleg pe mine singură, să ştiu ce aşteptam şi ce vroiam de la viaţa. Iar vremea trecea, trecea mereu… Pe lângă mine treceau oameni cu dragostea lor, treceau zile senine şi nopţi calde, cântau privighetori, mirosea a fân. Şi toate acestea, atât de scumpe şi de neasemuite, ca amintiri, au trecut şi pentru mine repede, aşă cum trec pentru toată lumea, fără să fi lăsat urme, fără să le fi preţuit, şi s-au destrămat, aşa cum se destramă ceaţa… Unde s-au dus toate?
În vremea asta tata a murit şi eu am îmbătrânit. Tot ce mi-a plăcut, tot ce m-a încântat şi m-a umplut de nădejde, – vuietul ploii, rostogolirile tunetului, îndemnul fericirii, vorbele de dragoste, – toate au rămas amintiri. Înaintea mea nu văd decât un şes fără sfârşit, neted şi pustiu: pe toată întinderea lui nu e zăreşte ţipenie de om iar în depărtare, la orizont, doar întuneric şi groază…
Se aude clopoţelul sunând… A venit Piotr Sergheici. Când mă uit iarna la copaci şi-mi aduc aminte că la vară se vor înveşmânta pentru mine cu podoaba lor verde le şoptesc:
– O, dragii mei!
Iar când văd oameni cu care mi-am petrecut primăvara vieţii, îmi simt sufletul mai cald, mai trist, şi le şoptesc aceleaşi vorbe.
Datorită stăruinţelor tatălui meu, Piotr Sergheici a fost de mult mutat în oraş. A mai îmbătrânit, a mai slăbit. De mult nu-mi mai face declaraţii de dragoste şi nu mai spune copilării. Slujba nu-i place, e blonav de nu ştiu ce, e dezamăgit de ceva, e plictisit de viaţă şi trăieşte în silă… iată-l, s-a aşezat în faţa căminului şi se uită în tăcere la foc… neştiind ce să-i spun, îl întreb:
– Ce mai e nou?
– Nimic… îmi răspunde el.
Şi iarăşi se face linişte. Lumina roşie a focului începe să joace pe faţa lui tristă.
Fără să vreau, îmi aduc aminte de trecut, şi deodată umerii încep să-mi tresară, capul îmi cade pe piept şi lacrimi amare încep să-mi curgă pe obraji. O milă nesfârşită de mine şi de omul acela îmi sângeră inima şi mă cuprinde o dorinţă pătimaşă să trezesc la viaţă trecutul, să ne bucurăm de ceea ce viaţa refuză astăzi. Nu, acum nu mă mai gândesc că sunt nobilă şi bogată.
Suspin, îmi strâng tâmplele între palme şi şioptesc:
– Doamne, Dumnezeule, Doamne, Dumnezeule, cum s-a dus viaţa mea…
Iar el tace înainte. Nu-mi spune “Nu mai plânge”. Îşi dă seama ca trebuie să plâng, că pentru mine a sosit vremea lacrimilor. Citesc în ochii lui că-i milă de mine şi mie mi-e milă de el, dar în acelaşi timp mi-e şi ciudă: ratatul acesta sfios n-a ştiut să-şi rostuiască nici viaţa lui, nici pe a mea.
Când a fost să-l petrec până în sală, mi s-a părut că înadins îmbracă şuva încet. Mi-a sărutat mâna de două ori, în tăcere, uitându-se lung la faţa mea plânsă. Cred că în clipa aceea şi-a adus aminte de furtuna de demult, de pânza deasă a ploii, de râsetele noastre, de chipul meu de atunci… Am simţit că vrea să-mi spună ceva şi fără îndoială că ar fi fost bucuros să-mi poată spune, dar n-a spus, a clătinat doar din cap şi mi-a strâns mâna cu putere… Ei, ce să-i faci? Ducă-se cu Dumnezeu!
După ce l-am petrecut, m-am întors în birou şi m-am aşezat din nou pe covor, în faţa căminului. Jăraticul roşu se acoperise de spuză şi începea să se stingă. Crivăţul zguduia şi mai zgomotos fereastra şi pornea să-şi cânte în horn cântecul lui jalnic.
Peste puţin a intrat camerista şi m-a strigat: credea că adormisem…

Publicitate

Strainul de Albert Camus

•1 decembrie, 2008 • 15 comentarii

thestranger_bookcover31 Străinul e un roman care poate să te transforme foarte profund. Filozofia de viaţă descrisă şi demonstrată de personajul principal e una la care tind mulţi oameni azi şi deşi eu nu sunt de acord cu ea, trebuie să recunosc forţa incredibilă a celor 100 de pagini format “Biblioteca pentru toţi”. Da, e un roman care se citeşte în maxim 2 seri dar care te poate marca pe viaţă. Pe scurt este vorba despre destăinuirile celui mai sincer om din lume, care refuză să se supună convenţiilor sociale şi promovează, ca valoare fundamentală, adevărul. Tocmai în numele acestui adevăr refuză categoric abstractul, în care putem include religia, sentimentele omeneşti sau timpul. Pe de altă parte trăieşte şi se ghidează după concret, adică după simţuri, după lucruri palpabile şi după inevitabila moarte. Cum poate sa-ţi placă un om pentru care, dacă ar muri acum sau peste 40 de ani, ar fi totuna? Sau care spune: “Daca ar fi să trăiesc toată viaţa într-o scorbură de copac, având ca unică preocupare să privesc doar cerul, nu m-aş plictisi”. Şi totuşi l-am putut înţelege, l-am putut simpatiza şi chiar admira.
S-a spus despre această carte că este o ilustrare a teoriei absurdului. Dar cred că e mai mult de atât. Viaţa este în general absurdă. Ei, şi? Spune-mi ceva nou! Noul este tocmai personajul principal din “Strainul” care se comportă absurd. Iar ceea ce cred că vrea să ne transmită Camus este normalitatea acestui comportament. Pentru că într-o viaţă care am căzut de acord că este absurdă, cum e normal: Să te comporţi logic, raţional cum facem cu toţii sau să-I răspunzi vieţii firesc, şi să fii şi tu absurd?
Cititi “Strainu”. Sunt 100 de pagini mici şi merită fiecare cuvant!

„O tragedie americană” de Theodore Dreiser

•20 noiembrie, 2008 • 45 comentarii

516wsyx22jl1 E o carte în primul rând incomodă. Acţiunea curge încet, „ca magma” cum spunea cineva. O acţiune care se întinde pe 3 volume serioase şi care nu are puncte de surpriză, de tresărire, în care să fii cu sufletul la gură. Totuşi aproape incredibil cartea te prinde. Încet, încet am intrat in această desfăşurare de întâmplări vâscoasă şi pe alocuri monotonă din care n-am mai putut ieşi. Am pierdut câteva nopţi împreună cu personajul principal de care m-am ataşat la început şi l-am condamnat la sfârşit. Însă l-am înţeles. Nu e comod ca băiatul despre care ştii atâtea, pe care îl cunoşti din copilărie, să ajungă demn de dispreţul raţiunii dar în continuare simpatizat in adâncul tau, lucru care te va aduce aproape de lacrimi la final. Cartea este o tragedie în primul rând a visului american care va fi spulberat minuţios de la prima pana la ultima pagina a romanului. Mai este şi tragedia mirajului in diferite forme: mirajul bogătiei, al dragostei, al religiei. Singurele personaje fericite din roman sunt cele bogate. Singurele personaje norocase sunt cele născute în familii bogate. Bogăţia înseamnă însa înainte de orice un statul social. Un statut de care trebuie să tragi cu dinţii, sa-l consolidezi cu orice mijloace. Fericirea înseamnă dacă alţii te cred fericit. Bogăţia, dacă alţii te cred bogat. Asta a înţeles personajul principal şi s-a straduit din răsputeri să-şi creeze acel mult visat statul. Când aproape că a reuşit, trecutul, sărăcia, l-au tras brutal înapoi. Mult mai înapoi decât fusese vreodată. Fiorul dragostei, pasiunea banilor, incertitudinea marilor întrebări sunt sentimente care ne străpung pe toţi. Însă numai cei bogaţi rezistă acestor slăbiciuni omeneşti, le ignoră, le trăiesc sau le depăşesc. Cei săraci sunt şi cei mai vulnerabili. În final cartea se dovedeşte a fi una foarte dură. O tragedie americană este tragedia omului care descoperă că motorul fiecărei acţiuni în viaţă este banul iar motorul celor mai nebuneşti impulsuri este dragostea. Religia nu poate stăvili dragostea şi nici impulsul banilor. Ba mai mult, le canalizează în direcţii greşite. Romanul e plin de personaje mânate în viaţa de scopuri ciudate. Sunt fanatici religioşi, bogătaşi fără scrupule, oportunişti politici, incompetenţi profesionali, niciun personaj fără cusur. Asta a fost tragedia mea la finalul cărţii: am răsuflat uşurat cand am ieşit din acea lume care devenise insuportabilă dar, nu se poate!, asta reală este la fel de rea. Repede, sa vină următoarea carte!

Raoul Dufy vs. Edward Munch

•23 mai, 2008 • 9 comentarii
Care iti place mai mult?1) Edvard Munch
2) Raoul Dufy
View Results

Make your own poll

M-am hotărât să lansez o confruntare. Să vă provoc pe voi să alegeţi unul dintre aceşti doi pictori pentru că va fi o alegere foarte interesantă. Sunt doi artişti care au trăit în aceaşi epocă (s-au născut la doar 14 ani diferentă), au avut la bază principiile aceluiaşi curent, impresionismul şi totuşi sunt diametrali opuşi. Fiecare avea o viziune proprie despre scopul artei, despre menirea lor ca artişti, despre sentimentele pe care trebuie să le nască un tablou şi amândoi erau convinşi de adevărul lor. Înţelegând asta cred că acum cel mai important este răspunsul la întrebarea: Adevărul tău, care e?

Raoul Dufy

Moto: „Ochii mei au fost făcuţi să şteargă tot ceea ce este urât”

Primul nostru candidat e francez, s-a născut în 1877 la Le Havre. După o scurtă perioadă mai grea din copilărie când la 14 ani a trebuit să renunţe la şcoală pentru a-şi ajuta familia, viaţa lui Dufy a cunoscut un lung şir de reuşite şi împliniri. La 15 ani s-a înscris la şcoala de arte din oraş iar la 23 de ani a obţinut o bursă la Ecole des Beaux Arts din Paris. Peste 6 ani a avut în capitala Franţei prima expoziţie personală iar peste alţi 6 ani a fost numit director de creaţie la o companie producătoare de mătase. La 44 de ani i s-a organizat la Paris o expoziţie personală de mare succes iar de atunci, timp de 32 de ani, a pictat netulburat opere de o voioşie excepţională şi de un farmec unic.

S-a spus despre Raoul Dufy că nu e un pictor serios. Că pictează numai curse de cai sau de bărci, oameni plimbându-se sau pur şi simplu, vaze cu flori. Pentru el însă pictura nu însemna subiecte grave, probleme sociale sau înalte idei filozofice. Un tablou trebuie să-ti povoace plăcere instantaneu, să te facă mai fericit. Cam acestea erau principiile după care s-a ghidat Dufy. La acest adevăr a ajuns destul de târziu în viaţă. Până la 40 de ani a fost pe rând impresionist, cubist sau fauvist. Stilul care l-a făcut celebru, acest stil dezarmant de simplu, l-a deprins în a 2-a jumătate a vieţii. Ce simplă este această pictura (Place de la Concorde), parcă realizată de un copil dar totuşi atât de vesela şi spirituală. Uitaţi-vă şi la toate aceste personaje. Domnul în negru din prim-plan discută aprins cu cele două domnişoare, în verde şi în roşu. Domnul din dreapta cu mâinile încrucişate pare că se uită galeşi la domnişoara din faţa lui iar în centrul imaginii un îngrijitor încearcă zadarnic să stăpânească un cal. Abia sunt schiţate şi totuşi personajele lui Dufy vorbesc, exclamă, privesc. Sunt cât se poate de vii. Totul într-o exuberanţă de culori cum este şi acest tablou. Simplitatea caracterizează şi vazele cu flori pictate de Dufy. S-a mai spus că muzica a avut o influenţă majoră în opera artistului (tatăl lui a fost organist şi dirijor al corului bisericii) şi astfel sentimentele resimţite la auzul melodiilor le-a transmis pe pânză. Oricare ar fi fost motivul, Raoul Dufy a dărâmt mai multe mituri. Acela al artistului boem, care pictează în sărăcie şi sfărşeşte dărâmat de nenumărate scandaluri, acela al artistului care şochează şi care nu este pe placul contemporanilor sau acela al artei care trebuie să te răscolească, să te pună pe gânduri şi să te marcheze. Dufy a avut mare succes cu arta lui, una de o simplitate dezarmantă care exprimă o bucurie pură, aproape de copil. Îmi amintesc de versurile unei melodii de-a lui E.M.I.L. în care îşi justificau genul muzical numit ska: „Chiar dacă unii spun că SKA- i fără rost, ce se aude aici îmi place şi-i frumos”. Cam aceaşi idee se aplică şi în cazul picturilor lui Raoul Dufy. „Numai dacă aş putea exprima toată bucuria lumii” spunea el. Că nu a reuşit, este doar vina lumii :), dar ce a reuşit cu siguranţă este crearea unei noi bucurii, aceea de a privi tablourile lui Raoul Dufy.

Edvard Munch

Moto: „Nu vreau să pictez tablouri drăguţe care să fie atârnate pe pereţi.Vreau să creez, sau măcar să pun bazele, unei arte care dă ceva înapoi omenirii.O artă care răpeşte şi implică”

Edvard Munch este cel mai renumit pictor din Norvegia şi unul dintre cei mai orginali artişti ai epocii lui. S-a născut într-un sat din sudul Norvegiei în 1863 iar peste doar un an s-a mutat împreună cu familia în Christiania(astăzi Oslo, capitala Norvegiei). Când avea 5 ani, mama lui Munch a murit de tuberculoză iar peste 9 ani a murit şi sora lui Munch de aceaşi boală. Aceste două traume din copilărie se vor reflecta în mod evident în opera de mai târziu a pictorului. La 20 de ani a terminat studiile la şcoala de artă din Christiania iar 3 ani mai târziu a realizat primul tablou în care îşi exprimă puterea artistică. „Copil bolnav” este un portret inspirat de suferinţele sorei lui, în care mama îşi plânge copilul. Tabloul a fost virulent criticat însă peste 3 ani, în urma unei expoziţii personale, artistul a primit o bursă pentru a studia la Paris. La fel ca Dufy s-a dus la atelierul lui Leon Bonnat unde însă nu a stat mult. În 1892 a organizat o expoziţie controversată la Berlin care a fost închisă după numai o săptămână. Cu acestă ocazie însă faima lui Munch a crescut spectaculos şi la 29 de ani era deja o celebritate în Europa având clienţi precum Galeria Naţională din Oslo. Nici acum însă nu şi-a făcut insa viaţa uşoară. Făcea frecvente abuzuri de alcool iar pe plan sentimental, nu a avut niciodată o relaţie stabilă. Viaţa „de artist” şi-a spus cuvântul: la 46 de ani a suferit o cădere psihică şi a stat 8 luni într-un spital din Oslo. După aceea stilul să artistic s-a schimbat devenind mult mai optimist şi nu a mai revenit vreodată la pictura care l-a consacrat.

În opera sa Edvard Munch nu dorea să şocheze sau să îngrozească. Vroia să exprime cât se poate de convingător cele mai puternice sentimente omeneşti. Aşa s-a născut „Lângă ruletă”, „Golgota”, „Anxietate” sau „Pubertate”. Tablourile sale se analizează prin sentimentele pe care ţi le crează nu prin frumuseţea estetică sau prin tehnica artistului. Munch s-a chinuit şi în bună măsură a reuşit să ne transmită propriile sale senzaţii în faţa operelor. Uitaţi-vă la toţi aceşti oameni. Sunt unul lângă altul şi totuşi parcă umanitatea lipseşte. Au ochii goi şi chipurile lipsite de expresie. Fiecare are drumul lui, deşi toţi merg în aceaşi direcţie. „Nu voi mai picta interioare şi oameni care citesc sau femei care tricotează. Voi picta oameni vii, care respiră, simt şi iubesc.” Asta spunea Edvard Munch şi s-a ţinut de cuvânt. În „Dansul vieţii” ne arată în prim-plan dragostea matură, atât de rigidă şi lipsită de farmec. În drepata este reprezentată dragostea tinereţii, aceea vulcanică şi trăită la maxim iar pe cele două părţi sunt imaginile singurataţii: fata în alb este încă prea tânără pentru a intra în hora vieţii iar cea în negru este prea bătrână („Femeia în negru priveşte dansatorii cu nelinişte. A fost exclusă aşa cum şi eu am fost exlus” – sunt chiar cuvintele artistului). Experienţele personale joacă un rol decisiv în opera lui Edvard Munch. Una din cele mai faimoase lucrari ale lui, „Strigătul” a fost inspirată dintr-o zi când „Mergeam pe stradă cu doi prieteni. Soarele apunea şi am simţit o urma de melancolie. Dintr-o dată cerul s-a făcut roşu sângeriu. Când mă uitam mai atent la norii în flăcări am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură.” Uitaţi-vă şi ce vigoare are acest autoportret. Aici am gasit si un excelent site cu analize de mare valoare despre Munch.

În faţa tablourilor lui Edvard Munch nu ne simţim chiar confortabil. Asta pentru că inevitabil ne forţează să fim mai sinceri cu noi. Sentimente la care se face referire sunt neplăcute dar le-am simţit, le-am trăit şi până acum nu am crezut că pot fi repoduse pe o bucată de hârtie. Deşi mulţi au spus că opera lui Munch nu este aşa de accesibilă, eu cred că nu există om care să nu înţeleagă perfect măcar un tablou.

Aceşti doi artişti reprezintă dovada cea mai bună că în artă, ca şi-n viaţă, nimeni nu deţine adevărul absolut. Sunt două opere atât de diferită încât pare incredibil că aparţin aceleaşi epoci artistice. Am oroare de aprecieri categorice, mă feresc de ele cât pot şi îi privesc cu rezerve pe cei care le dau. Cred cu tărie că în artă sunt atâtea adevăruri câţi admiratori are o respectivă operă. Cel mai categoric adevăr este cel cu care sunt de acord cei mai mulţi. De aceea îţi spun ţie să participi în cazul de faţă la stabilirea celui mai cateogirc adevăr. Pentru mine a fost uşor, chiar foarte uşor, dar vă voi spune şi voi argumenta peste ceva timp(ca să nu influenţez pe nimeni). Aşadar cine îţi place mai mult, Edward Munch sau Raol Dufy?

„Nostalgia paradisului” de Nechifor Crainic

•29 martie, 2008 • 4 comentarii

Trebuie să-mi cer scuze pentru perioada asta nesimţit de lungă în care n-am mai scris (adik fix o lună) dacă este cineva care se interesează regulat de blogul ăsta, . Dc? Pentru că am pierdut timpul, pentru că m-am apucat de ping-pong şi pentru că am jucat mai mult poker. Şi pentru că sunt leneş. Oricum, ăsta e un post oarecum diferit pentru că nu vă prezint o pictură ci o carte în care se vorbeşte despre artă. Cred că e prima carte e care am citit-o şi în care autorul a reuşit să explice practic de unde venim, încotro ne ducem şi mai ales de ce tot mergem orbeşte înainte. A fost scrisă în perioada interbelică de un om care avea să facă puşcărie de două ori (o dată închis pentru apartenenţă la mişcarea legionară, a doua oară de comunişti timp de 15 ani). A fost interzisă timp de 50 de ani şi republicată în 1994. În “Nostalgia Paradisului” Nechifor Crainic reuşeşte să împace religia cu ştiinţa şi cu arta oferind posibile indicii ale existenţei paradisului. Nu vreau să vorbesc eu în acest post de aceea am selectat câteva fraze relevante din diferite capitole:

errrr4tytuttyhyhythtye.jpgDESPRE ARTĂ

– Biserica s-a întemeiat pe pământ din pricina păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între cer şi pământ. Biserica a venit să umple acest gol şi să suprime această distanţă.
– Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic.
– Arta nu are o funcţie de reparaţie totală a urâtului din lume, ci numai una de suplinire mângâietoare. Ea e ca o soră de caritate la căpătâiul unui bolnav.
– Omul creează ceea ce natura nu-i poate da direct.
– Apariţia artei e un salt gigantic deasupra naturii.
– Opera de artă e o bucată de materie şlefuită, în care explodează permanent strălucirea unei frumuseţi ideale. E din lumea noastră şi totuşi din altă lumea. E din cutare loc şi totuşi pentru oriunde. E din cutare timp şi totuşi pentru oricând. E din cutare artist şi totuşi pentru oricine. Precum e un salt peste natură, e un salt peste spaţiu, un salt peste timp, un salt peste individ.
– Arta nu e perfecţiunea însăşi, ci numai o imagine a perfecţiunii; ea nu e nemurirea însăşi, ci numai o imagine a nemuririi.
– Arta nu ne convinge că suntem nemuritori, dar ne sugerează nemurirea; arta nu ne determină să fim fericiţi, dar ne sugerează fericirea. Ea e o imagine sensibilă a posibilităţilor de dincolo de lume.
– În realitate, arta nu provoacă plăcere, ci o stare de euforie a spiritului, al cărei nume propriu e bucuria.
– Arta în sensul ei înalt nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne reamintească natura aşa cum este.
– IAR GENIUL, PRIN DEFINIţIE, NU ESTE UN IMITATOR AL NATURII. PRIN SENSUL PE CARE ÎL DĂ CREAţIEI LUI, E IMITATORUL LUI DUMNEZEU. CHIP AL LUI DUMNEZEU ÎN ACEASTĂ LUME TRECĂTOARE, EL PLĂSMUIEŞTE DUPĂ ASEMĂNAREA DIVINĂ, CU ELEMENTE LUATE DIN ACEASTĂ LUME, SUPERBUL SIMULACRU AL VEŞNICIEI, CARE ESTE ARTA.

ARTA ÎN ARTIST:

– Pe sfânt îl putem imita; geniul în arta lui nu-l putem imita. Pentru viaţa omenirii, el nu contează decât prin acest miracol al capodoperei din care descifrăm puterea dăruită omului de a reproduce, sub timp, modul creaţiei divine.

ARTA ÎN PUBLIC:

– Arta există în artist înainte de a exista în operă.
– Arta e prin natura ei generoasă.
– Orice creaţie personală este expresia persoanei în lume.
– Mintea e tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc.

NOSTALGIA PARADISULUI:

– ÎNTREAGA CREAŢIE OMENEASCĂ SE NAŞTE DIN NOSTALGIA PARADISULUI
– În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, precum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie ce se târăsc pe faţă pământului se zămislesc din aceeaşi sărată şi amară respiraţie a mării.
– Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că în sfârşit tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici
– Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastra existenţiale, de făpturi libere în spirit, dar contrazise de limitele ce ne par fatale; de făpturi sfâşiate de chin, dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite morţii, dar care ne cugetăm în nemurire, de făpturi nefericite, dar care ardem de serea fericirii absolute.
– Sentimentul amar al tuturor imperfecţiunilor din care a alcătuită viaţa noastră nu e decât umbra acelei conştiinţe religioase superioare despre realitatea transcendentă a perfecţiunii absolute, a cărei imagine divină şi a cărei viziune ne înverşunează să acceptăm condiţia mizeriei terestre numai ca un provizorat, din care suntem destinaţi să ieşim prin moarte.
Nostalgia paradisului e dorul de-a înfrânge distanţa blestemată de la imperfecţiune la perfecţiue şi de la moarte la nemurire.
– CIVILIZAŢIA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN MEMORIA PARADISULUI TERESTRU;
– CULTURA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN ASPIRAŢIA CĂTRE PARADISUL CERESC;
– Arta, cu rădăcini în spaţiu şi în timp, năzuie să înfrângă spaţiul şî timpul.

PARADISUL POSIBIL:

– Ce este oare copilăria decât imaginea vie a raiului pierdut şi sugestia fără prihană a raiului viitor?
– Nu e nevoie să fii artist, e de ajuns să fii om ca să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut,ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi de nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă
– Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în duh.
– Eu sunt şi iubesc- Dostoievski / Cogito ergo sum – Descartes
– Conştiinţa vieţii e superioară vieţii; cunoaşterea legilor fericirii e superioară fericirii – iată împotriva a ce este însemnat să luptăm.
– Arta intuieşte cu ochi nespus de vii fărâmiturile frumuseţii edenice din lume, le adună cum ai aduna cioburile unui vas de mare preţ ce s-a spart şi încheagă din ele imagine perfecţiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

PROFETISMUL ARTEI:

– Geniul e proorocul umanităţii de dincolo de moarte.

Două tablouri înfricoşătoare şi amuzante de Peter Bruegel cel Bătrânt

•29 februarie, 2008 • 9 comentarii

Peter Bruegel cel bătrân are o imginaţie incredibilă. Reuşeşte într-un singur tablou să creeze zeci şi zeci de scenete comice, morbide, moralizatoare sau de-a dreptul demente. Voi analiza altă dată pe scurt cariera lui şi tendinţele artistice precum şi un alt tablou. Până atunci, ca un preambul, priviţi aceste doua picturi…

astae.jpgPrimul se cheamă “Triumful morţii”(1562). Un titlu de altfel foarte inspirat pentru că niciodată parcă moartea nu a părut atât de înfricoşătoare. O armată de scheleţi(simbolizând moartea) fugăresc, taie, omoară şi chinuie toţi oamenii pe care-i găsesc. În depărtare un fum gros acoperă cerul şi alte focuri abia se zăresc – Bruegel ne dă de înţeles că aceasta nu este o întâmplare izolată ci că peste tot în lume se petrec scene asemănătoare. Dar ce scene! Priviţi atent tabloul – o sa va îngroziţi la fiecare centimetru pătrat de pictură. În centru imaginii un schelete pe un cal scheletic(care parcă e şi mai înfricoşător) măcelăreşte o mulţime de oameni şi îi îndreaptă către un fel de sicriu gigantic(care are deasupra semnul crucii). Până şi crucea a fost transformată într-un simbol al morţii. Priviţi-o pe cea neagră care abia se zăreşte în centrul tabloului: e părăsită, neputincioasă, incapabilă să acţioneze la grozăviile din jurul ei. În prim-plan un călugăr în mantie albastră este prins de un schelete care poartă în bătaie de joc aceaşi mantie. Deasupra lui câţiva oameni sunt prinşi într-o plasă. Un pic mai jos o căruţă plină cu cranii calcă fără milă oamenii. Scheletele de pe cal sună din clopoţel – simbol al morţii(şi noi spunem ” ţi-a sunat ceasul”). În colţul din stânga jos un rege aproape mort este susţinut de un schelete care îi arată clepsidra. Celălalt schelete îşi pune în batjocură o coroană în cap – “Moarte este regina acum” pare a ne spune Bruegel. Un pic mai în dreapta un câine scheletic pare că vrea să mănânce un copil chiar din braţele mamei sale! Mai în dreapta un shelete îi taie gătul unui om. Priviţi scena din apropiere unde un cavaler pare că a oprit sabia scheletului. Celălat schelete, din spate, e deja pregătit cu coasa să-l reteze pe curajos. Alţi cavaleri sunt deja la pământ. Omul pare cu adevărat neputincios. E doar o chestiune de minute până când moartea îi va termina pe toţi. O altă scenă impresionantă este cea din colţul din drepata jos unde un bărbat cântă la lăută si o femeie îl ascutlă. Cei doi incearcă să facă abstracţie de nenorocirea care-i înconjoară (la fel cum au încercat şi acei lăutari în Titanic) însă un schelete exact în spatele lor îsi bate joc de ei cântând şi el la o vioară. Îi bruiază, nu-i lasă să-şi trăiească ultimele clipe din viaţă în linişte. Deasupra două femei care probabil că au fost sculate de la masă sunt îngrozite de noul meniu, un cap de schelete. Mai mult, felul cum acel schelete a prins-o pe femeia în verde te duce cu gândul la un viol. Am văzut cavaleri, regi, doamne bogate dar şi simpli ţărani. Sunt portretizate toate categoriile sociale. Moartea nu face discriminări. În colţul din drepata sus observăm mai mulţi oameni spânzuraţi şi alţi oameni care urmează la rând. Cei care atârnă într-un mod ciudat, ca în vârf de băţ, au fost de fapt chinuiţi pe roată şi acum, în viaţă fiind, sunt lăsaţi la discreţia păsărilor sălbatice(o metodă răspândită de tortură în evul mediu). Chiar în centrul imaginii, lângă acea casă în flăcări, parcă îl vedem pe însuşi diavolul. Nu mai contează însă. Peter Bruegel cel Bătrân ne-a speriat destul. Şi gândiţi-vă ce impact a avut pictura pe oamenii din secolul 16 cărora li se povesteau toată ziua scene asemănătoare. Acesta este o reprezentare impresionantă a morţii dar totodată un portret relevant pentru teroarea în care trăiau oamenii din Evul Mediu. Torturi, morţi, smoală şi sânge – asta se vedea în mod regulat în acele timpuri. Poate că dacă am fi trăit atunci n-am mai fi apreciat atât de mult imaginaţia lui Bruegel ci mai degrabă minunata ilustrare a diferitelor tipuri de moarte şi de tortură din acea vreme. Din fericire însă trăim în secolul 21 şi orice sentimente am avea în timp ce vedem acest tablou, dispar repede. La final nu rămâne decât admiraţia pentru Peter Bruegel cel Bătrân.

asta-e.jpgAcest tablou de 117 cm pe 163 ilustrează peste o sută de proverbe olandeze cu ajutorul a peste 70 de personaje. S-a numit initial “Prostia omenească” – se şi observă de altfel că toţi oamenii au o privire tâmpă, uşor stupidă, sau “Mantia albastră” după mantia purtată de bărbatul din centru (se spune că a pune mantia albastră pe soţul tău înseamnă că-l înşeli). Astăzi tabloul este cunoscut ca “Proverbe olandeze” şi reprezintă efectiv o încântare studierea fiecărui centimetru pătrat. Absolut toţi oamenii, toate animalele şi toate obiectele reprezintă câte un proverb şi uneori chiar mai multe. O să incerc să vi le arăt pe câteva mai amuzant(am decupat la fiecare scena proverbului respectiv din tablou) şi eventual cu echivalent în limba română. Cei care vor să descopere aproape toate proverbele, wikipedia vă stă la dispoziţie în limba engleză. Aşadar pregăţiţi-vă să intraţi în lumea înţeleciunii populare, a ironiilor şi a umorului de acum mai bine de 400 de ani. Pentru că am uitat să vă spun, tabloul a fost pictat în 1559. Ne credem azi ironici, plini de umor? Staţi să vedeţi cum erau ţăranii din secolul 16:

– În colţul din stânga jos o femeie pare că sugrumă un bărbat. De fapt Bruegel ilustrează zicala “Să fii capabil să-l legi până şi pe diavol de pernă” adică să te abţii de la toate plăcerile trupeşti, abstinenţa fiind cea mai mare virtute.
– Mai sus un om stă pe jos în întuneric, având alături un scaun. O veche zicală olandeză spune “Să nu stai în cenuşă între două scaune” adică să nu fi indecis.
– Mai sus pe aceaşi verticală observăm un glob pământesc care atârnă cu şnurul în jos. În sfârşit un proverb familiar nouă, “S-a întors lumea cu susu-n jos”
– Deasupra globului un om îmbrăcat în clovn pare că joacă cărţi stând cu fundul afară pe geam. Sunt aici cel puţin două zicale: “A “face ceva” pe lume” – respectiv clovnul pe globul pământesc şi “Norocul prostului” – clovnul câştigă la cărţi iar clovnul este un simbol pentru omul prost(în engleză de exemplu foul = clovn= prost). De asemenea cărţile care cad pe faţă semnifică zicala “Zarurile au fost aruncate”. Şi ca să vă conving că la Bruegel chiar se studiază fiecare centimetru pătrat de pictură, vă mai spun că cei doi oameni care abia se văd pe fereastră simbolizează înca 2 zicale: “A duce pe cineva de nas” şi “a te uita prin degetul altcuiva” adică a fi indulgent.
Tipul din stânga în armură îi pune nişte clopoţei pisicii. “A pune clopoţei pisicii” – adică a fi indiscret. El însuşi arată foarte ciudat asta pentru că semnifică zicala: “Înarmat până-n dinţi”
– Sub el 2 oameni au fiecare în braţe o oaie şi un porc. Primul îşi tunde oaie în timp ce al doilea n-ar trebuie să încerce să “tundă porcul” după cum e zicala. Mielul legat de jos simbolizează o altă zicală olandeză, “răbdător ca un miel”
– Un proverb olandez foarte amuzant este ilustrat de tipul care ţine steagul pe geam. Observaţi că este bandajat ciudat în jurul urechii semnificând omul care “are o durere de măsea la ureche” adică care invocă nejustificat boala pentru a nu face diferite lucruri.
Omului de sus care aleargă nişte porci în lanul de porumb îi iese ceva ciudat pe la spate. El ilustrează proverbul “Cine mănâncă foc, se cacă scântei”, o formă mult mai plastică si amuzantă al proverbului nostru “Cine seamănă vânt, culege furtună”.
– Tot în partea de sus a tabloului, cineva se uită pe o mică ferestruică la o barză. “A te uita după berze” înseamnă a pierde timpul.
– În colţul din drepata sus un om în baston se uită la doi urşi care dansează. “A vedea urşi dansând” înseamnă a-ţi fi foarte foame.
– Aţi auzit de zicala “Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. Uitaţi-vă în centrul tabloului şi veţi vedea chiar asta.
– Mai jos doi câini se bat pe acelaşi os şi într-adevăr proverbul “Rareori se înţeleg doi câini pe acelaşi os” e corect.
– O altă zicală amuzantă, echivalentul lui “A da orzul pe găşte” este “A da trandafiri la porci”, ilustrată de acest bărbat.
– “Nu mai poţi să aduni ciorba după ce ai vărsat-o” pare să înţeleagă şi acest om în timp ce bărbatul din dreapta lui “nu poate să ajungă de la o farfurie la alta”, proverb pentru dificultatea de a trăi într-un buget fix.
– Un pic deasupra vedem un ou care are picioare. “Ai luat oul de găină şi l-ai lăsat pe cel de gâscă să fugă” spune un alt proverb olandez semificând o alegere proastă.
Mai sunt muuulte proverbe. Ce ziceti de exemplu de “A face amândoi prin aceaşi gaură” adică a fi de acord cu ceva. Nici chiar wikipedia care dă peste o sută dintre ele n-are explicaţie la toate imaginile (de ex.omul care stă în întuneric din colţul din dreapta jos sau cel care pare să cânte în turnuleţul din parte de sus a tabloului – să fi semnificând izolarea în turnul de fildeş?). Poţi sta ore întregi în faţa acestui tablou, descoperind proverbe, simboluri. O să zâmbeşti cu siguranţă de mai multe ori sau poate o să şi râzi cum am făcut-o eu. Ce mai e de admirat este structura tabloului pe care a gândit-o Bruegel. Compoziţia e foarte complicată, cu zeci de personaje şi zeci de scene. Totuşi la o privire de anasmblu tabolul nu pare aglomerat, nu pare confuz. Castelul, casa, apa, toate sunt dispuse într-un mod firesc. La fel şi oamenii care nu se suprapun, nu aglomerează excesiv o parte şi nu se incomodează. În final nu pot să nu mă gândesc cum ar arăta un asemenea tablou făcut după proverbele româneşti. “E oaie cu şoric”, “Minciuna are picioare scurte”, “Şi cioara îşi laudă puii”, “Cine sapă groapa altuia…”, “Buturuga mică…”, etc, etc. Avem proverbe foarte tari însă din păcate nu avem, n-am avut şi cu siguranţa nu vom avea un Peter Bruegel. Numai olandezii se pot mândri cu el. Nouă celorlalţi nu ne rămâne decât să-l admirăm.

„Ambasadorii” de Hans Holbein

•14 februarie, 2008 • 4 comentarii
holbein12.jpg“Îţi spun conte că daca aş vrea, aş mai face şapte duci din şapte ţărani, dar nu aş putea niciodată să fac din şapte conţi un singur Hans Holbein, sau un altul la fel de remarcabil.” – Acestea se pare că au fost cuvintele regelui Anglei, Henric al VIII-lea, când un curtean s-a plâns după o ceartă cu Hans Holbein, cel mai apreciat pictor al epocii. Astăzi majoritatea criticilor de artă îl consideră unul dintre cei mai mari portretişti din istorie şi pictorul care a adus practic renaşterea şi în Anglia. Întra-adevăr portretele sale sunt excepţionale prin naturalism, expresivitate cât şi prin personalităţile pe care le reprezintă. Cromwell, Henric al VIII-lea, Erasmus din Rotterdam, Thomas More, precum şi mai multe regine ale Angliei au fost portretizate şi au rămas în istorie prin imaginile create de Hans Holbein.

Holbein s-a născut probabil în 1497 într-un orăşel din sudul Germaniei. Tatăl lui, unchiul şi fratele său erau pictori aşa că talentul a venit natural pentru Holbein care a şi plecat încă din tinereţe într-un oraş mult mai important, Basel, în Elveţia. Aici s-a împrietenit cu nimeni altul decât “prinţul umanismului”, Erasmus din Rotterdam căruia i-a făcut mai multe minunate portrete. Datorită tensiunilor religioase din Elveţia, Holbein a hotărât să plece în Anglia, o ţară care părea stabilă sub mâna de fier al lui Henric al VIII-lea. Erasmus i-a trimis o scrisoare de recomandare către un alt umanist celebru, cel care a creat “Utopia” (atât cartea în care descria o insulă bazată pe un sistem politic ideal cât şi cuvântul – de fapt numele insulei), Thomas More. Portretul lui More, unde până şi firavele riduri din jurul ochilor sun vizibile, este un exemplu perfect de măiestrie. Faima lui Holbeina ajuns rapid la urechile regelui care l-a şi angajat “cu normă întreagă” pe artist. Adică a fost portretist, creator de modă şi de bijuteri pentru familia regală. O familie care era în continuă schimbare pentru că se ştie, Henric al VIII-lea a avut 6 soţii. Pe 2 dintre acestea le-a ucis, una a murit după ce i-a născut singurul urmaş iar de alte 2 a divorţat. A fost unul dintre cei mai faimoşi şi puternici regi ai Anglei atât prin viaţa personală cât şi prin măsurile politice care au cuprins anexarea Ţării Galilor şi punerea bazelor bisericii anglicane. Holbein i-a făcut nişte portrete memorabile din care s-a păstrat doar un singur original. Aceast desen însă, de peste 2,5 m înălţime, făcut din 25 de bucăţi de hărtie, reprezintă o capodoperă a portretisticii. Priviţi această copie. Henric al VIII-lea stă cu picioarele desfăcute şi perfect întinse, o poziţie de forţă şi siguranţă. Umerii îi sunt laţi, mâinile sigure. Ne priveşte direct, fără teamă. De asemenea bărbăţia îi este evidenţiată printr-un detaliu supimentar de îmbrăcăminte. Este un portret plin de vigoare al unui împărat adevărat. Nici nu ne mai miră acum că Henric ar fi fost în stare să dea 7 conţi pe un singur Hans Holbein. Alte portrete ale maestrului german care au intrat în istorie sunt cele ale lui Thomas Cromwell, lordul care a fost timp de 8 ani omul de încredere al lui Henric dar apoi a fost executat în Turnul Londrei, Jane Seymour (a treia soţie a lui Henric şi singura care i-a dăruit un urmaş), Anne de Cleves (a patra soţie) sau Catherine Howard (penultima soţie care a fost executată sub acuzaţia de adulter). Interesant este şi portretul viitorului rege Edward, care pare că binecuvântează privitorii cu o privire extrem de calmă. O imagine tulburătoare este cea din “Hristos mort în mormânt”, un tablou în mărime naturală pictat în tinereţe de Holbein. Portretele mele favorite sunt însă cele ale lui Charles de Solier(1534 – despre care s-a crezut multă vreme că ar fi fost pictat de Leonardo da Vinci) şi al lui Georg Gisze(1532). Priviţi toate obiectele din jur cu cât naturalism sunt redate iar bucata de hârtie de deasupra lui Gisze pare că a fost lipită pe deasupra cu ajutorul celor două peceţi de ceară!
Cea mai celebră pictură a lui Holbein este însă “Ambasadorii”(1533). Este una din acele lucrări despre care s-au scris cărţi întregi(cel puţin 3 despre care ştiu eu) şi care prin simbolurile sale a dat naştere la interpretări şi dileme care mai există şi azi. Am avut norocul s-o văd pe viu, la National Gallery din Londra unde era una din cele mai populare picturi(permanent un grup numeros de oameni stătea în faţa ei). Deşi se cheamă “Ambasadorii”, doar un singur bărbat dintre cei 2 este ambasador: Jean de Dinteville, personajul din stânga, era ambasadorul Franţei în Anglia, avea 29 de ani la acea vreme(vârstă scrisă pe pumnal) şi este cel care a comandat tabloul. Bărbatul din dreapta este Georges de Selve, episcop şi prieten cu Dinteville, de doar 25 de ani(vârstă scrisă pe cartea de sub cotul său), venit în vizită în Anglia. Ce e chestia aia de jos? E o anamorfoză, adică o imagine deformată prin anumite procedee optice. Dacă vă uitaţi la imagine din dreapta, de la jumătatea înălţimii tabloului, veţi vedea că este un craniu omenesc. Tema morţii mai este prezentă încă de cel puţin de 3 ori: Uitaţi-vă în colţul din dreapta şi veţi vedea un crucifix. De asemenea lăuta are o coardă ruptă, ceea ce este un simbol pentru moarte. Ce mai naşte întrebări la o primă vedere a tabloului sunt multitudinea de obiecte de pe cele 2 sertare. Nu sunt doar de decor, asta este limpede Cea mai normală interpretare ar fi că toate sunt nişte simboluri pentru idealurile renaşterii: lăuta, pentru muzică, cărţile pentru învăţătură, globul celest (cel de sus), poate pentru susţinerea teoriei heliocentrice, hărţile pentru explorare(ne aflam în epoca marilor descoperiri geografice), tot felul de instrumente matematice, etc. Obiectele se află între cei 2 oameni, reprezintă o legătură între ei, şi prin generalizare, între fiecare 2 oameni ar trebui, conform lui Holbein, să se afle aceste idealuri. Uitaţi-vă cum e conceput acest dublu-portret. Sertarul parcă şi el este un personaj, dublul-portret se transformă într-un triplu. Aproape că Holbein vrea să ne spună că toate aceste concepte sunt la fel de importate ca şi oamenii, reprezintă un “personaj” nelipsit din anturajul unui om educat. Cei 2 bărbaţi sunt însă destul de diferiţi. Avem pe de o parte un bărbat în forţă, solid, lat în umeri, cu haine bogate, cu bijuteri scumpe si cu o privire îndrăzneaţă. De cealaltă parte este un episcop în haine sobre, deloc strălucitoare, cu roba până în pământ, simbol al modestiei, şi cu o privire uşor nesigură. Erau cei doi prieteni? Sau aveau o relaţie mai degrabă oficială având în vedere diferenţele atât de evidente între ei? Unii au sugerat chiar o relaţie homsexuală, unde poziţia de forţa a lui Dinteville se completa cu uşoara timiditate a episcopului. Se pot găsi tot felul de simboluri ale sexualităţii, cum ar fi lăuta sau draperia din spatele lor. O altă interpretare ar putea fi că cei 2 bărbaţi, cele 2 caractere atât de diferite puse împreună reflectă omul ideal al renaşterii. Un om care trebuia sa fie puternic, bogat, viguros dar şi modest sau smerit când trebuie. De asemenea trebuia să fie educat, să ştie să aprecieze toate acele ştiinţe şi arte ale căror simblouri Holbein le-a reprezentat. E un ideal de om fără cusur, care în renaştere a fost deseori atins (vezi Michelangelo, Leonardo, Erasmus, etc.) dar la care noi visăm în ziua de azi. Bineînţeles dincolo de toate aceste nu trebuie să uităm moartea. Atot prezentă, neiertătoare, simbolizată foarte bine de craniu care nu este deloc în armonie cu restul portretului. Se potriveşte ca nuca-n perete, exact cum moarte parcă niciodată nu vine când trebuie şi cum trebuie. Memento mori – aduţi aminte de moarte, pare ar fi un alt mesaj pe care Holein ni-l transmite. Un altul, cu care mulţi sunt de acord, este cel de vanitas vanitatum – deşertăciunea deşertăciunilor(ideea cum că nimic nu e veşnic, totul e atins de moarte).
În fine o ultimă interpretare interesantă este că Holbein a descris, în ordine, toate planurile vieţii: Pe podea se află craniul adică moarte, pe primul sertar sunt lucrurile lumeşti (lăuta, globul pământesc, hărţile) care reprezintă lumea terestră iar pe al doilea raft se află lucrurile care aparţin de cer(globul celest, instrumentele astronomice).
“Ambasadorii” de Hans Holbein e o pictură care parcă nu se mai termină. O poţi privi la nesfârşit şi poţi face analize peste analize. Eu nu am prezentat decât câteva începuturi de teorii de aceea dacă aveţi o altă interpretare, lăsaţi-o într-un comment! Va repet, s-au scris cel puţin 3 cărţi numai şi numai despre această pictură. Totuşi ceea e sigur este că e o lucrare de mare măiestrie artistică, cu toate obiectele redate atât de naturalist, are o puternică încărcătură simblolică şi reprezintă o dovadă excelentă cum pictura poate exprima într-un singur tablou ideile a mai mulotor sute de pagini de cărţi.

„Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului” de William Blake

•27 ianuarie, 2008 • 10 comentarii

blake82.jpgWilliam Blake va avea probabil pentru totdeauna un loc numai pentru el în istoria artei. A dus o viaţă demnă de admirat şi a creat o operă în care s-au împletit armonios poezia, pictura şi gravura. S-a născut în 1757 la Londra unde s-a pregătit ca gravor şi pentru o scurtă perioadă a fost şi la Academia Regală de Arte. La 25 de ani s-a căsătorit cu o fată mai mică cu 5 ani, Catherine Boucher care era în plus şi analfabetă. A învăţat-o însă să scrie şi a făcut din ea cel mai bun ajutor în realizarea gravurilor sale. Au rămas împreună până la moartea lui Blake, care se zice că i-ar fi făcut un ultim portret soţiei sale chiar pe patul de moarte, înainte de a muri la 69 de ani. Catherine a murit 4 ani mai târziu, complet senină, cu gândul la soţul ei pe care îl striga „de parcă ar fi fost în camera alăturată.”. O mare iubire pe plan personal i-a corespuns alta pe plan profesional. Şi anume ideile artistice. Chiar dacă toată viaţa a fost mai degrabă sărac iar picturile şi poeziile sale n-au avut succes, a continuat să persiste în ceea ce făcea sfidând efectiv toate legile artistice de la acea vreme.  A răsturnat tehnica gravuri scoţând în relief de pe placa de metal contururile desenului deşi până la el se imprima cu acele contururi adâncite în placă. A realizat nişte tipărituri fabuloase ale propriilor sale cărţi prin îmbinarea textului poeziilor cu ilustraţii. Acestea sunt foarte la modă şi azi. Eu când eram mic am citit foarte multe cărţi de poveşti ilustrate după această tehnică inventată de Blake. Nu i-a plăcut pictura în ulel însă forţa acuarelelor sale este impresionantă. A pus mereu accentul pe imaginaţie şi a căutat să ne transmită cât mai bine senzaţiile fara să ţină cont de realismul atât de apreciat în epocă. Cele mai valoroase opere ale sale sunt ilustraţiile pentru diferite cărţi ca poemul „Paradisul pierdut” de Milton (de ex. „Satana, Păcatul şi Moarte”(1808) unde Satana încoronat este gata-gata să se lupte cu Moarte când intervine Păcatul şi îi spune Satanei că Moartea este fiul lor sau „Diavolul priveşte iubirea dintre Adam şi Eva). Rămase neterminate sunt ilustraţiile la „Divina Comedie” de Dante la care Blake a lucrat până la moartea sa. O imagine relevantă este „Anteu trecându-i pe Dante şi Vergiliu prin ultimul cerc al Iadului”. De asemenea s-a mai inspirat şi din Biblie pentru opere ca Trupul lui Abel găsit de Adam şi Eva” unde Cain fuge disperat într-o atmosferă generală sumbră. În pictură l-a avut ca idol pe Michelangelo (lucru vizibil în special în musculatura personajelor sale) şi a realizat chiar o lucrare inspirată din „Judecatade Apoi” a lui Michelangelo. Una dintre cele mai impresionante imagini create de Blake este în tabloul cu diagonala de doar 54,12 cm, „Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului”. Pictura face parte dintr-o serie de 22 de gravuri care ilustrau „Cartea lui Iov” din Biblie, „capodopera poetică e Vechiului Testament şi una din cele mai tulburătoare istorisiri din literatura universală (Bartolomeu Anania). În această carte sunt descrise suferinţele pe care le-a îndurat Iov ca probă pentru credinţa în Dumnezeu. I s-au omorât copiii, s-a îmbolnăvit de ciumă, a ajuns batjocora soţiei sau a fost acoperit de bube din cap până în picioare. Subiectul este destul de popular în artă, creând prilejul pentru nişte lucrări impresinonante. Blake a ilustrat episodul când Satana toarnă peste Iov un lichid şi îl acoperă cu bube pe tot corpul. Imaginaţia artistului este formidabilă. Priviţi la dispunerea celor 3 personaje: Satana e în centrul imaginii, întins cam pe jumătate din suprafaţa tabloului, solid, cu picioarele groase cu care apasă pe neajutoratul Iov. Acesta e mult mai slab, încordat de durere, cu capul dat pe spate şi ochii scoşi din orbite. Soţia lui Iov e redusă la un monument de durere: capul îi este aplecat, parul atinge pământul… veşmintele sunt şi ele căzute. Nu-i vedem faţa dar nici nu este nevoie – disperarea femeii vibrează parcă şi în noi. Uitaţi-vă de asemenea la aripile diavolului. Blake le-a făcut ca o continuare firească a norilor de foc din spatele său. Satana pare însăşi un element al naturii, născut din focurile Iadului, care a venit pe pământ lăsând o dâră de fum în spatele său. Soarele devine Iadul iar norii sunt transformaţi parcă într-un fum negru, natura e inexistentă. Blake ne dă impresia că toate elementele naturii vibrează şi răspund la venirea Satanei pe pământ. Cerul şi soarele sunt de partea lui şi ăsta e un sentiment înfricoşător. Observaţi de asemenea albastrul peisajului care contrastează puternic cu roşul de deasupra lui şi contururile norilor, aceleaşi cu aripile Satanei. Este un tablou conceput în totalitate din imaginaţia pictorului şi probabil că în zilele noastre Blake s-ar fi descurcat excelent la benzi desenate şi ar fi creat diavoli şi monştri de mare succes. Poate ca nu degeaba un influent critic de arta britanic a insistat ca muzeul Tate Britain să cumpere o pictură de-a lui Blake în faţa uneia de-a lui Sir Joshua Reynolds. Acelaşi critic, poate justificat sau poate nu, l-a numit pe William Blake „de departe cel mai mare artist pe care l-a produs vreodată Marea Britanie.”

Două picturi prerafaelite

•31 decembrie, 2007 • 10 comentarii
ophelia.jpg
Dintre picturile prerafaeliţilor, 2 sunt preferatele mele. Prima, „Ophelia”, de John Everett Millais este probabil cea mai cunoscută pictură prerafaelită. A fost numită pictura favorită a Marii Britanii şi este în prezent evaluată la 30 de milioane de lire sterline. Este extrem de populară în Japonia unde va ajunge la 2 expoziţii în 2008 şi unde au fost interzise reproducerile din frică că tinerele de acolo ar putea fi inspirate de pictură pentru a se sinucide. Tabloul ilustrează o scenă din „Hamlet” de William Shakespear unde Ophelia cântă în timp ce pluteşte pe un râu, înconjurată de flori, chiar înainte de a muri înecată. A fost pictată după un model viu, Elizabeth Siddal, Lizzie, acelaşi model ca şi pentru „Beata Beatrix” şi viitoare soţie a lui Rossetti. A fost o lucrare realizată în condiţii foarte grele: artistul a stat luni de zile pe malul unui râu pentru a picta peisajul iar Lizzie i-a pozat îmbrăcată într-o cadă plină cu apă. Pentru că era iarnă, Millais a încălzit apa din cadă cu câteva lămpi de gaz. O parte din acestea s-au stins la un moment dat dar Millas, fiind concentrat pe lucru, nu şi-a dat seama astfel că apa s-a răcit iar Lizzie s-a îmbolnăvit de pneumonie. Tatăl fetei l-a învinovăţit pe artist de boala fiicei lui şi i-a trimis o factură piperată, reprezentând costurile de tratament.
 Destinul Opheliei, fata care a înnebunit şi a murit înecată, a inspirat multe picturi prerafaelite. Unii au picat-o rugându-se, alţii ca un înger sau ca o nebună. Waterhouse, cel care a creat tabloul excepţional de mai jos, a pictat 3 versiuni ale Opheliei. Într-una stă pierdută într-un câmp de flori, în alta, cu privire de nebună, se pregăteşte parcă să calce în apă iar în ultima îşi aranjează părul pe o cracă deasupra apei.
Însă „Ophelia” de Millais le întrece pe toate. Pictura este apreciată, după cum se vede şi cu ochiul liber, pentru detaliile foarte frumoase de natură – florile, frunzele, crengile, sunt redate cu grijă, creând iluzia realităţii. De asemenea genială este şi expresia fetei: cu privirea pierdută, cu gura între-deschisă, cu mâinile desfăcute într-un ultim gest extatic. Nu şti dacă să te îndrăgosteşti de fată sau să te înspăimânţi. Misterioasă şi atrăgătoare, tragică şi deprimantă, Ophelia parcă reuşeşte să ajungă undeva în subconştient. Priveşte-o atent! Fata îşi trăieşte cântând ultimele clipe. Dar ne e imposibil să ne imaginăm vreun cântec. Aproape scufundată în apă, îşi deschide mâinile a disperare şi apoi, parcă rămâne împietrită. Nu cumva e deja moarta? Dar ce mai contează, moartea pentru ea nu e decât o chestiune de timp. Destinul îi este stabilit. Va muri… a murit… un fior rece îţi trece prin tot corpul. Îţi iei ochii de la pictură, nu mai vrei s-o priveşti. Şi totuşi… săraca fată… pictura îţi va rămâne parcă pe veci în faţa ochilor. E o operă de neuitat şi poate de aceea „Ophelia”, de John Everett Millais e tabloul favorit al englezilor.
Dacă vreţi absolut toate amănuntele despre „Ophelia” la http://www.tate.org.uk/ophelia/default.htm

ladyofshalott.jpg

A doua pictură m-a impresionat profund. Am avut norocul s-o văd pe viu, la Tate Britain, la Londra şi, deşi nu ştiam nimic de prerafaeliţi atunci şi nu căutam decât picturile lui Turner, am rămas mască când am văzut „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse. Primul lucru care te izbeşte este realismul fetei. Acel chip, angelic, real, incredibil de real te şochează. Chiar dacă nu îţi place pictura şi ai fost adus cu forţa în acel muzeu, o să rămâi împietrit când vezi tabolul. E drept este şi foarte mare, 153 x 200 cm, iar dramatismul pe care-l simţi este aproape înfricoşător. Deşi transmite cam aceleaşi emoţii ca„Ophelia” de Millais, aici parcă senzaţiile sunt şi mai puternice. De altfel e interesantă o comparaţie între cele 2 tablouri: În ambele personajul principal este o fată care pluteşte pe o apă, în ambele fata este pe cale să moară, în ambele este înconjurată de elemente frumoase de natură, etc. Este însă o diferenţă pe care eu o văd esenţială: În tabloul lui Waterhouse, fata este conştientă de tragismul destinului ei. Nu cântă cu mintea pierdută ca Ophelia ci mai degrabă îşi plânge soarta. Privirea nu-i mai este pierdută astfel că-i putem citi în ochi parcă toată tristeţea din lume. Scena pe care o descrie tabloul este finalul unei poveşti frumoase:
Proiectează-te în evul mediu, în timpul cavalerilor şi al prinţeselor, pe vremea regelui Arthur…. Doamna de Shalott era o tânără fată care trăia singură într-un castel aflat pe un rău ce curgea spre Camelot Ea era blestemată să nu poată trăi decât într-un mod groaznic: nu putea privi lumea decât printr-o oglindă şi trebuia să ţeasă tot ceea ce vedea pe o pânză. Aşa îşi petrecea toate zilele Doamna de Shallot. Dar într-o zi, pe drumul care ducea spre Camelot, Doamna de Shallot îl vede pe Sir Lancelot. Izbită de frumuseţea nemaiîntâlnită a cavalerului, fata îşi pierde capul, îi face cu mână şi se uită pe fereastră la el. Într-o clipă pânza pe care ea o tot ţesuse zboară afară iar oglinda se sparge. „Blestemul s-a abătut asupra mea” a murmurat disperată Doamna de Shalott. Fuge din castel, se urcă într-o barcă şi pluteşte către Camelot, reşedinţa lui Lancelot. Moare însă înainte să ajungă la castel iar când Sir Lancelot o vede, este izbit de frumuseţea ei şi îi organizează cele mai scumpe funeralii posibile.
O dragoste neîmpărtăşită, un destin tragic şi un final dramatic. Este o poveste medievală tipică pentru sursele de inspiraţie ale prerafaeliţilor. Waterhouse a ales momnetul cheie. Fata vrea să-l mai vadă încă o dată pe Lancelot, măcar o dată, dar presimte că sfârşitul e aproape şi că visul îi va rămâne neîmplinit. Observaţi: Are privirea fixată pe crucifix, cele 3 lumânări sunt aprinse iar figura ei este mai mult decât sugestivă. Waterhouse o înfăţişează inclusiv cu o parte din pânza pe care a fost condamnată să o ţeasă o viaţă întreagă. S-a interpretat că povestea este o metaforă pentru condiţia artistului: pânza fetei este o reflecţie a lumii reale exact ca opera unui artist iar izolarea este o condiţie necesară pentru crearea unei opere de artă. Nu ai voie să te abaţi de la acest stil de viaţă astfel uite-te ce s-a întâmplat cu Doamna de Shalott. Acesta pare a fi mesajul pentru artist. Însă chiar dacă eşti doar un om oarecare, nu se poate să nu cazi un pic pe gânduri când vezi „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse.

„Beata Beatrix” de Dante Gabriel Rossetti

•29 decembrie, 2007 • 3 comentarii

rossetti11.jpg
Dante Gabriel Rossetti a fost un pictor cu o viaţă mai neobişnuită. S-a născut la Londra în 1828 şi a avut mereu cele 3 lucruri pe care orice om probabil că şi le doreşte: bani, faimă şi femei. Avea un fizic plăcut, o inteligenţă sclipitoare, o cultură vastă încă din tinereţe şi mare talent la pictură şi poezie. A iubit cu înflăcărare, chiar dacă mai multe femei deodată şi a fost înconjurat permanent de prieteni importanţi. A fost un romantic adevărat nu numai în simţire ci şi în practică. De exemplu, la moarte soţiei lui, Lizzie Siddal, şi-a îngropat singurul manuscris al poeziilor sale împreună cu ea. Mai târziu şi-a le-a dezgropat şi le-a publicat dar se pare că din cauza acestui gest Rossetti a căzut treptat într-o puternică depresie. A devenit dependent de alcool şi de droguri care în cele din urmă l-au omorât. Şi Lizzie de altfel, murise dintr-o supradoză de laudanum, un derivat puternic al opiului. A fost un rebel încă din tinereţe când a abandonat cursurile de la Academia Regală de Artă din Londra fiind nemulţumit de metodele convenţionale de predare. Imediat după aceea a înfiinţat împreună cu alţi artişti Frătia Prerafaelită, o mişcare care se va dovedi foarte importantă în istoria artei. Prerafaeliţii susţineau întoarcerea la arta de dinainte de Rafael, artist pe care îl considerau responsabil pentru conformismul de la acea vreme. Ei promovau ca surse de inspiraţie, povestirile fantastice ale evului-mediu, cavalersimul şi tragedia asociată acelei perioade. Apelau la culori puternice, vii şi la împletirea naturalismului – redarea fidelă şi minuţioasă a detaliilor, cu simbolismul. Şi-au creat un stil unic şi câteva tablouri greu de uitat, cum vom vedea în postul următor.
Rossetti, ca fondator şi lider al mişcării prerafaelite, a creat câteva picturi remarcabile. Aş evidenţia în special chipurile femeilor lui Rossetti, cu buzele cărnoase, senzuale, cu maxilare bine conturate, cu ochii visători şi cu par mereu bogat. Nu vedem aşa chipuri în viaţa de zi cu zi. Pe mine mă duc cu gândul la acele legende medievale, cu fete închise în turnuri înalte de piatră sau cu druizi şi vrăjitoare care fac descântece. Salvador Dali vedea femeile din picturile prerafaelitilor ca „cele mai atragatoare si cele mai inspaimantatoare din cate exista”.
În „Beata Beatrix” Rossetti a depăsit însă graniţele prerafaelitismului, reuşind să creeze o lucrare excepţională în care multitudinea de simboluri se amestecă în contururi ciudate, totul creând o atmosferă stranie la început, genială după ce afli povestea din spatele tabloului. Beata Beatrix, Binecuvântata Beatrix – în traducere din latină, reprezintă o scenă descrisă în poemul lui Dante Alighieri, Viaţa Nouă. Întregul poem este o descriere a dragostei lui Dante câtre Beatrix, o tânără care a murit la 24 de ani iar acest tablou prezintă chiar cea mai dramatică scenă, moarte ei.. Mai târziu, în Divina Comedie, Beatrix va deveni ghidul lui Dante în Paradis. Rossetti a fost pasionat de acest poem, pe care de altfel l-a şi tradus în engleză. De multe ori a comparat dragostea lui Dante pentru Beatrix cu a lui pentru Lizzie iar acest tablou, început la 2 ani după moartea soţiei lui, este un tribut adus iubitei sale, model pentru acest tablou. Dante şi-a imaginat moartea iubitei mai degrabă ca o transformare spirituală: „Dante şi Dragostea… se priveau ameninţători, conştienţi de ceea ce se va întâmpla; în timp ce pasărea, mesager al morţii, lasă un mac în mâinile iubitei. Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă”. Rossetti a respectat în amănunt descrierea lui Dante: Dragostea e reprezentată în roşu, în stânga sus iar Dante în dreapta, privind câtre ea; Un porumbel roşu îi lasă lui Beatrix un mac în mâini. Poate că Rossetti a ales special această floare, din care se face drogul care a omorât-o pe Lizzie. Ceasul solar cade pe ora 9, oră importantă în universul lui Dante. Priviţi-o însă pe Beatrix. Cu bărbia ridicată. gătul alungit, pleoapele calm închise şi buzele uşor întredeschise, pare gata să primească o nouă viaţă, să intre poate în altă lume. O lumină mistică cade pe tot tabloul iar în jurul capului lui Beatrix pare că s-a format o aureolă – aproape că deja nu mai aparţine acestei lumi. Mâinile sunt apatice, inerte, sugernând încă o dată abandonul fetei în braţele unei forţe superioare. Remarcaţi şi culorile: Aproape numai nuanţe de roşu, verde şi ceva galben. Nicio culoare nu este clară, totul este difuz, nenatural. Rossetti reuşeşte să redea o atmosferă fantastică în tabloul său. Culorile ireale, tot felul de apariţii fantomatice, obiecte şi fiinţe aranjate fără vreo logică în compoziţie, ne dau certitudinea că se întâmplă ceva fabulos şî foarte important. Cheia este tot în privirea lui Beatrix. Angelică, de o puritate absolută, este prezentată ca o sfântă. Fata se află în momentul morţii sale, în momentul când cineva parcă o absoarbe de pe pământ. „Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă” spune Dante. O lume minunată spunem şi noi după ce privim tabolul lui Rossetti.