„Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului” de William Blake

•27 Ianuarie, 2008 • 10 comentarii

blake82.jpgWilliam Blake va avea probabil pentru totdeauna un loc numai pentru el în istoria artei. A dus o viaţă demnă de admirat şi a creat o operă în care s-au împletit armonios poezia, pictura şi gravura. S-a născut în 1757 la Londra unde s-a pregătit ca gravor şi pentru o scurtă perioadă a fost şi la Academia Regală de Arte. La 25 de ani s-a căsătorit cu o fată mai mică cu 5 ani, Catherine Boucher care era în plus şi analfabetă. A învăţat-o însă să scrie şi a făcut din ea cel mai bun ajutor în realizarea gravurilor sale. Au rămas împreună până la moartea lui Blake, care se zice că i-ar fi făcut un ultim portret soţiei sale chiar pe patul de moarte, înainte de a muri la 69 de ani. Catherine a murit 4 ani mai târziu, complet senină, cu gândul la soţul ei pe care îl striga „de parcă ar fi fost în camera alăturată.”. O mare iubire pe plan personal i-a corespuns alta pe plan profesional. Şi anume ideile artistice. Chiar dacă toată viaţa a fost mai degrabă sărac iar picturile şi poeziile sale n-au avut succes, a continuat să persiste în ceea ce făcea sfidând efectiv toate legile artistice de la acea vreme.  A răsturnat tehnica gravuri scoţând în relief de pe placa de metal contururile desenului deşi până la el se imprima cu acele contururi adâncite în placă. A realizat nişte tipărituri fabuloase ale propriilor sale cărţi prin îmbinarea textului poeziilor cu ilustraţii. Acestea sunt foarte la modă şi azi. Eu când eram mic am citit foarte multe cărţi de poveşti ilustrate după această tehnică inventată de Blake. Nu i-a plăcut pictura în ulel însă forţa acuarelelor sale este impresionantă. A pus mereu accentul pe imaginaţie şi a căutat să ne transmită cât mai bine senzaţiile fara să ţină cont de realismul atât de apreciat în epocă. Cele mai valoroase opere ale sale sunt ilustraţiile pentru diferite cărţi ca poemul „Paradisul pierdut” de Milton (de ex. „Satana, Păcatul şi Moarte”(1808) unde Satana încoronat este gata-gata să se lupte cu Moarte când intervine Păcatul şi îi spune Satanei că Moartea este fiul lor sau „Diavolul priveşte iubirea dintre Adam şi Eva). Rămase neterminate sunt ilustraţiile la „Divina Comedie” de Dante la care Blake a lucrat până la moartea sa. O imagine relevantă este „Anteu trecându-i pe Dante şi Vergiliu prin ultimul cerc al Iadului”. De asemenea s-a mai inspirat şi din Biblie pentru opere ca Trupul lui Abel găsit de Adam şi Eva” unde Cain fuge disperat într-o atmosferă generală sumbră. În pictură l-a avut ca idol pe Michelangelo (lucru vizibil în special în musculatura personajelor sale) şi a realizat chiar o lucrare inspirată din „Judecatade Apoi” a lui Michelangelo. Una dintre cele mai impresionante imagini create de Blake este în tabloul cu diagonala de doar 54,12 cm, „Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului”. Pictura face parte dintr-o serie de 22 de gravuri care ilustrau „Cartea lui Iov” din Biblie, „capodopera poetică e Vechiului Testament şi una din cele mai tulburătoare istorisiri din literatura universală (Bartolomeu Anania). În această carte sunt descrise suferinţele pe care le-a îndurat Iov ca probă pentru credinţa în Dumnezeu. I s-au omorât copiii, s-a îmbolnăvit de ciumă, a ajuns batjocora soţiei sau a fost acoperit de bube din cap până în picioare. Subiectul este destul de popular în artă, creând prilejul pentru nişte lucrări impresinonante. Blake a ilustrat episodul când Satana toarnă peste Iov un lichid şi îl acoperă cu bube pe tot corpul. Imaginaţia artistului este formidabilă. Priviţi la dispunerea celor 3 personaje: Satana e în centrul imaginii, întins cam pe jumătate din suprafaţa tabloului, solid, cu picioarele groase cu care apasă pe neajutoratul Iov. Acesta e mult mai slab, încordat de durere, cu capul dat pe spate şi ochii scoşi din orbite. Soţia lui Iov e redusă la un monument de durere: capul îi este aplecat, parul atinge pământul… veşmintele sunt şi ele căzute. Nu-i vedem faţa dar nici nu este nevoie – disperarea femeii vibrează parcă şi în noi. Uitaţi-vă de asemenea la aripile diavolului. Blake le-a făcut ca o continuare firească a norilor de foc din spatele său. Satana pare însăşi un element al naturii, născut din focurile Iadului, care a venit pe pământ lăsând o dâră de fum în spatele său. Soarele devine Iadul iar norii sunt transformaţi parcă într-un fum negru, natura e inexistentă. Blake ne dă impresia că toate elementele naturii vibrează şi răspund la venirea Satanei pe pământ. Cerul şi soarele sunt de partea lui şi ăsta e un sentiment înfricoşător. Observaţi de asemenea albastrul peisajului care contrastează puternic cu roşul de deasupra lui şi contururile norilor, aceleaşi cu aripile Satanei. Este un tablou conceput în totalitate din imaginaţia pictorului şi probabil că în zilele noastre Blake s-ar fi descurcat excelent la benzi desenate şi ar fi creat diavoli şi monştri de mare succes. Poate ca nu degeaba un influent critic de arta britanic a insistat ca muzeul Tate Britain să cumpere o pictură de-a lui Blake în faţa uneia de-a lui Sir Joshua Reynolds. Acelaşi critic, poate justificat sau poate nu, l-a numit pe William Blake „de departe cel mai mare artist pe care l-a produs vreodată Marea Britanie.”

Două picturi prerafaelite

•31 Decembrie, 2007 • 10 comentarii
ophelia.jpg
Dintre picturile prerafaeliţilor, 2 sunt preferatele mele. Prima, „Ophelia”, de John Everett Millais este probabil cea mai cunoscută pictură prerafaelită. A fost numită pictura favorită a Marii Britanii şi este în prezent evaluată la 30 de milioane de lire sterline. Este extrem de populară în Japonia unde va ajunge la 2 expoziţii în 2008 şi unde au fost interzise reproducerile din frică că tinerele de acolo ar putea fi inspirate de pictură pentru a se sinucide. Tabloul ilustrează o scenă din „Hamlet” de William Shakespear unde Ophelia cântă în timp ce pluteşte pe un râu, înconjurată de flori, chiar înainte de a muri înecată. A fost pictată după un model viu, Elizabeth Siddal, Lizzie, acelaşi model ca şi pentru „Beata Beatrix” şi viitoare soţie a lui Rossetti. A fost o lucrare realizată în condiţii foarte grele: artistul a stat luni de zile pe malul unui râu pentru a picta peisajul iar Lizzie i-a pozat îmbrăcată într-o cadă plină cu apă. Pentru că era iarnă, Millais a încălzit apa din cadă cu câteva lămpi de gaz. O parte din acestea s-au stins la un moment dat dar Millas, fiind concentrat pe lucru, nu şi-a dat seama astfel că apa s-a răcit iar Lizzie s-a îmbolnăvit de pneumonie. Tatăl fetei l-a învinovăţit pe artist de boala fiicei lui şi i-a trimis o factură piperată, reprezentând costurile de tratament.
 Destinul Opheliei, fata care a înnebunit şi a murit înecată, a inspirat multe picturi prerafaelite. Unii au picat-o rugându-se, alţii ca un înger sau ca o nebună. Waterhouse, cel care a creat tabloul excepţional de mai jos, a pictat 3 versiuni ale Opheliei. Într-una stă pierdută într-un câmp de flori, în alta, cu privire de nebună, se pregăteşte parcă să calce în apă iar în ultima îşi aranjează părul pe o cracă deasupra apei.
Însă „Ophelia” de Millais le întrece pe toate. Pictura este apreciată, după cum se vede şi cu ochiul liber, pentru detaliile foarte frumoase de natură – florile, frunzele, crengile, sunt redate cu grijă, creând iluzia realităţii. De asemenea genială este şi expresia fetei: cu privirea pierdută, cu gura între-deschisă, cu mâinile desfăcute într-un ultim gest extatic. Nu şti dacă să te îndrăgosteşti de fată sau să te înspăimânţi. Misterioasă şi atrăgătoare, tragică şi deprimantă, Ophelia parcă reuşeşte să ajungă undeva în subconştient. Priveşte-o atent! Fata îşi trăieşte cântând ultimele clipe. Dar ne e imposibil să ne imaginăm vreun cântec. Aproape scufundată în apă, îşi deschide mâinile a disperare şi apoi, parcă rămâne împietrită. Nu cumva e deja moarta? Dar ce mai contează, moartea pentru ea nu e decât o chestiune de timp. Destinul îi este stabilit. Va muri… a murit… un fior rece îţi trece prin tot corpul. Îţi iei ochii de la pictură, nu mai vrei s-o priveşti. Şi totuşi… săraca fată… pictura îţi va rămâne parcă pe veci în faţa ochilor. E o operă de neuitat şi poate de aceea „Ophelia”, de John Everett Millais e tabloul favorit al englezilor.
Dacă vreţi absolut toate amănuntele despre „Ophelia” la http://www.tate.org.uk/ophelia/default.htm

ladyofshalott.jpg

A doua pictură m-a impresionat profund. Am avut norocul s-o văd pe viu, la Tate Britain, la Londra şi, deşi nu ştiam nimic de prerafaeliţi atunci şi nu căutam decât picturile lui Turner, am rămas mască când am văzut „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse. Primul lucru care te izbeşte este realismul fetei. Acel chip, angelic, real, incredibil de real te şochează. Chiar dacă nu îţi place pictura şi ai fost adus cu forţa în acel muzeu, o să rămâi împietrit când vezi tabolul. E drept este şi foarte mare, 153 x 200 cm, iar dramatismul pe care-l simţi este aproape înfricoşător. Deşi transmite cam aceleaşi emoţii ca„Ophelia” de Millais, aici parcă senzaţiile sunt şi mai puternice. De altfel e interesantă o comparaţie între cele 2 tablouri: În ambele personajul principal este o fată care pluteşte pe o apă, în ambele fata este pe cale să moară, în ambele este înconjurată de elemente frumoase de natură, etc. Este însă o diferenţă pe care eu o văd esenţială: În tabloul lui Waterhouse, fata este conştientă de tragismul destinului ei. Nu cântă cu mintea pierdută ca Ophelia ci mai degrabă îşi plânge soarta. Privirea nu-i mai este pierdută astfel că-i putem citi în ochi parcă toată tristeţea din lume. Scena pe care o descrie tabloul este finalul unei poveşti frumoase:
Proiectează-te în evul mediu, în timpul cavalerilor şi al prinţeselor, pe vremea regelui Arthur…. Doamna de Shalott era o tânără fată care trăia singură într-un castel aflat pe un rău ce curgea spre Camelot Ea era blestemată să nu poată trăi decât într-un mod groaznic: nu putea privi lumea decât printr-o oglindă şi trebuia să ţeasă tot ceea ce vedea pe o pânză. Aşa îşi petrecea toate zilele Doamna de Shallot. Dar într-o zi, pe drumul care ducea spre Camelot, Doamna de Shallot îl vede pe Sir Lancelot. Izbită de frumuseţea nemaiîntâlnită a cavalerului, fata îşi pierde capul, îi face cu mână şi se uită pe fereastră la el. Într-o clipă pânza pe care ea o tot ţesuse zboară afară iar oglinda se sparge. „Blestemul s-a abătut asupra mea” a murmurat disperată Doamna de Shalott. Fuge din castel, se urcă într-o barcă şi pluteşte către Camelot, reşedinţa lui Lancelot. Moare însă înainte să ajungă la castel iar când Sir Lancelot o vede, este izbit de frumuseţea ei şi îi organizează cele mai scumpe funeralii posibile.
O dragoste neîmpărtăşită, un destin tragic şi un final dramatic. Este o poveste medievală tipică pentru sursele de inspiraţie ale prerafaeliţilor. Waterhouse a ales momnetul cheie. Fata vrea să-l mai vadă încă o dată pe Lancelot, măcar o dată, dar presimte că sfârşitul e aproape şi că visul îi va rămâne neîmplinit. Observaţi: Are privirea fixată pe crucifix, cele 3 lumânări sunt aprinse iar figura ei este mai mult decât sugestivă. Waterhouse o înfăţişează inclusiv cu o parte din pânza pe care a fost condamnată să o ţeasă o viaţă întreagă. S-a interpretat că povestea este o metaforă pentru condiţia artistului: pânza fetei este o reflecţie a lumii reale exact ca opera unui artist iar izolarea este o condiţie necesară pentru crearea unei opere de artă. Nu ai voie să te abaţi de la acest stil de viaţă astfel uite-te ce s-a întâmplat cu Doamna de Shalott. Acesta pare a fi mesajul pentru artist. Însă chiar dacă eşti doar un om oarecare, nu se poate să nu cazi un pic pe gânduri când vezi „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse.

„Beata Beatrix” de Dante Gabriel Rossetti

•29 Decembrie, 2007 • 3 comentarii

rossetti11.jpg
Dante Gabriel Rossetti a fost un pictor cu o viaţă mai neobişnuită. S-a născut la Londra în 1828 şi a avut mereu cele 3 lucruri pe care orice om probabil că şi le doreşte: bani, faimă şi femei. Avea un fizic plăcut, o inteligenţă sclipitoare, o cultură vastă încă din tinereţe şi mare talent la pictură şi poezie. A iubit cu înflăcărare, chiar dacă mai multe femei deodată şi a fost înconjurat permanent de prieteni importanţi. A fost un romantic adevărat nu numai în simţire ci şi în practică. De exemplu, la moarte soţiei lui, Lizzie Siddal, şi-a îngropat singurul manuscris al poeziilor sale împreună cu ea. Mai târziu şi-a le-a dezgropat şi le-a publicat dar se pare că din cauza acestui gest Rossetti a căzut treptat într-o puternică depresie. A devenit dependent de alcool şi de droguri care în cele din urmă l-au omorât. Şi Lizzie de altfel, murise dintr-o supradoză de laudanum, un derivat puternic al opiului. A fost un rebel încă din tinereţe când a abandonat cursurile de la Academia Regală de Artă din Londra fiind nemulţumit de metodele convenţionale de predare. Imediat după aceea a înfiinţat împreună cu alţi artişti Frătia Prerafaelită, o mişcare care se va dovedi foarte importantă în istoria artei. Prerafaeliţii susţineau întoarcerea la arta de dinainte de Rafael, artist pe care îl considerau responsabil pentru conformismul de la acea vreme. Ei promovau ca surse de inspiraţie, povestirile fantastice ale evului-mediu, cavalersimul şi tragedia asociată acelei perioade. Apelau la culori puternice, vii şi la împletirea naturalismului – redarea fidelă şi minuţioasă a detaliilor, cu simbolismul. Şi-au creat un stil unic şi câteva tablouri greu de uitat, cum vom vedea în postul următor.
Rossetti, ca fondator şi lider al mişcării prerafaelite, a creat câteva picturi remarcabile. Aş evidenţia în special chipurile femeilor lui Rossetti, cu buzele cărnoase, senzuale, cu maxilare bine conturate, cu ochii visători şi cu par mereu bogat. Nu vedem aşa chipuri în viaţa de zi cu zi. Pe mine mă duc cu gândul la acele legende medievale, cu fete închise în turnuri înalte de piatră sau cu druizi şi vrăjitoare care fac descântece. Salvador Dali vedea femeile din picturile prerafaelitilor ca „cele mai atragatoare si cele mai inspaimantatoare din cate exista”.
În „Beata Beatrix” Rossetti a depăsit însă graniţele prerafaelitismului, reuşind să creeze o lucrare excepţională în care multitudinea de simboluri se amestecă în contururi ciudate, totul creând o atmosferă stranie la început, genială după ce afli povestea din spatele tabloului. Beata Beatrix, Binecuvântata Beatrix – în traducere din latină, reprezintă o scenă descrisă în poemul lui Dante Alighieri, Viaţa Nouă. Întregul poem este o descriere a dragostei lui Dante câtre Beatrix, o tânără care a murit la 24 de ani iar acest tablou prezintă chiar cea mai dramatică scenă, moarte ei.. Mai târziu, în Divina Comedie, Beatrix va deveni ghidul lui Dante în Paradis. Rossetti a fost pasionat de acest poem, pe care de altfel l-a şi tradus în engleză. De multe ori a comparat dragostea lui Dante pentru Beatrix cu a lui pentru Lizzie iar acest tablou, început la 2 ani după moartea soţiei lui, este un tribut adus iubitei sale, model pentru acest tablou. Dante şi-a imaginat moartea iubitei mai degrabă ca o transformare spirituală: „Dante şi Dragostea… se priveau ameninţători, conştienţi de ceea ce se va întâmpla; în timp ce pasărea, mesager al morţii, lasă un mac în mâinile iubitei. Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă”. Rossetti a respectat în amănunt descrierea lui Dante: Dragostea e reprezentată în roşu, în stânga sus iar Dante în dreapta, privind câtre ea; Un porumbel roşu îi lasă lui Beatrix un mac în mâini. Poate că Rossetti a ales special această floare, din care se face drogul care a omorât-o pe Lizzie. Ceasul solar cade pe ora 9, oră importantă în universul lui Dante. Priviţi-o însă pe Beatrix. Cu bărbia ridicată. gătul alungit, pleoapele calm închise şi buzele uşor întredeschise, pare gata să primească o nouă viaţă, să intre poate în altă lume. O lumină mistică cade pe tot tabloul iar în jurul capului lui Beatrix pare că s-a format o aureolă – aproape că deja nu mai aparţine acestei lumi. Mâinile sunt apatice, inerte, sugernând încă o dată abandonul fetei în braţele unei forţe superioare. Remarcaţi şi culorile: Aproape numai nuanţe de roşu, verde şi ceva galben. Nicio culoare nu este clară, totul este difuz, nenatural. Rossetti reuşeşte să redea o atmosferă fantastică în tabloul său. Culorile ireale, tot felul de apariţii fantomatice, obiecte şi fiinţe aranjate fără vreo logică în compoziţie, ne dau certitudinea că se întâmplă ceva fabulos şî foarte important. Cheia este tot în privirea lui Beatrix. Angelică, de o puritate absolută, este prezentată ca o sfântă. Fata se află în momentul morţii sale, în momentul când cineva parcă o absoarbe de pe pământ. „Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă” spune Dante. O lume minunată spunem şi noi după ce privim tabolul lui Rossetti.

„O cascadă într-un peisaj stâncos” de Jacob van Ruisdael

•24 Decembrie, 2007 • Lasă un comentariu

 cascada_ruisdael.jpgProbabil că Jacob van Ruisdael este un pictor nu prea plăcut de criticii de artă. Opera lui nu merge să fie analizată minuţios sau categorisită. Nu prea poţi să-ţi faci un discurs în faţa unei picturi de-a lui pentru că ai încărca-o nemeritat. Nu merge nici s-o explici, pentru că pur şi simplu nu e nimic de explicat. Picturile lui Ruisdael sunt absolut superbe. Punct. Nu e loc de discuţii sau controverse. Orice argument, orice analiză piere în faţa peisajelor de neegalat în istoria artei a celui mai faimos peisagist olandez.
Despre Jacob van Ruisdael se ştiu foarte puţine lucruri deşi au supravieţuit până azi peste 700 de lucrări ale sale. S-a năsuct aproximativ în anul 1629 în oraşul olandez Haarlem. A fost cel mai bun peisagist într-o perioadă în care toată lumea picta peisaje (sec. XVII). A fost şi cel mai complex, abordând teme variate şi excelând în toate. Încă de la 17 ani picta ca un artist pe deplin format. E renumit pentru copacii sai în care botaniştii au putut recunoaşte cu uşurinţă speciile. E poate şi mai renumit pentru cerul său, acoperit permanent de nori ameninţători dar în care îşi mai face loc şi câte o rază de soare prin care reuşeşte să redea efectul de clar-obscur. Însă mie îmi plac cel mai mult cascadele lui Ruisdael.
În „O cascadă într-un peisaj stâncos”(aprox 1660) vedem o îmbinare reuşită a acestor teme preferate. Domină însă cascada: năvalnică, zgomotoasă, de nestăpânit. Plină de spume, exact cum e şi în realitate. Cu cât vei privi mai mult această imagine, cu atât cascada va prinde mai multă viaţă. Realismul este întradevăr tulburător. De asemenea remarcaţi şî unghiul de observare: Ruisdael ne plasează undeva chiar pe malul râului, astfel încât apa vijelioasă ne ratează de puţin. Aceste peisaj este de fapt unul inventat. Se ştie că Ruisdael n-a văzut niciodată un peisaj cu o cascadă dar le-a copiat de la un alt pictor care s-a inspirat din Scandinavia. Observaţi de asemenea şi copacii din dreapta, magistrali redaţi în bătaia vântului De asemenea tabloul este foarte apreciat şi pentru bogăţia de specii: foioase, conifere, diverse crenguţe, etc. Sus de tot este impresionant modul cum Ruisdael pictează cerul. În multe dintre tablourile lui, cerul este un punct forte. Nori negri, ameninţători împreună cu copacii luaţi de vânt crează senzaţia de furtună iminentă. Priviţi şi păsările de pe cer, oamenii de pe pod şi casa din depărtare. Toate sunt prezenţe care animă peisajul, unul foarte viu şi reali deşi inventat..
Ruisdael a creat şi picturi cu un puternic substrat simbolic. Cea mai celebră este „Cimitirul evreiesc” (aprox. 1655 – 1660) unde pietrele funerare scumpe în contrast cu ruinele de deasupra, cu ciotul de copac din centru dar şi cu apa din prim-plan care curge au fost interpretate ca o alegorie pentru ilustrarea temei vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor – adică ideea că totul e trecător, inclusiv bogăţia, viaţa e efemeră, etc.). Obsevaţi de asemenea copacul care arată spre cer şi curcubeul din stânga, o firavă notă de optimism. De asemenea în „Ulm pârjolit cu vedere asupra Egmond aan Zee” (1648) copacul redat foarte minuţios în contrast cu biserica din depărtare a fost interpretat ca o imagine a lui Iisus pe cruce.
S-a spus despre Ruisdael că a fost un romantic înaintea romantismului şi de aceea n-a avut un aşa de mare succes în timpul vieţii. Întradevăr natura tumultoasă, uneori ameninţătoare alteori foarte frumoasă aminteşte de principiile romantismului. A redat magistral natura, peisajul, în toate formele lui. Eu spun însă că Ruisdael n-a fost numai un pictor al naturii. Prin cum a putut recrea realitatea, aranjând elementele sub forme imaginare însă atât de naturale, Ruisdael a demonstrat că prin pictură se pot face miracole. Ne-a arătat o realitate identică şi totuşi alta. A reuşit să ne arate ce instrument formidabil este pictura şi de aceea cred că Ruisdael a fost, înainte de toate şi poate mai mult decât alţii, un pictor al picturii.

„Marea odalsică” de Jean Auguste Dominique Ingres

•19 Decembrie, 2007 • 1 comentariu

ingres.jpgMarea odalsică este cel mai celebru tablou al lui Ingres şi unul dintre capodoperele neoclasicismului. A devenit una dintre reprezentările faimoase ale femeii în cultura de azi, fiind un simbol pentru misterul şi senzualitatea sexului frumos.
Primul lucru neclar la acest tablou este probabil chiar numele lui. Odalsica era cea mai de jos treaptă a unei femei din haremul unui sultan. Ca rang după soţii şi concubine, aceste fete nu avea contact deloc cu sultanul şi serveau mai mult ca menajere pentru femeile din harem. Multe odalsice puteau deveni concubine sau chiar soţii dacă erau de o frumuseţe deosebită sau dovedeau talent la dans şi la cântat.
Aşadar tabolul lui Ingres ne arată o femeie din haremul unui sultan. Dar în continuare titlul sporeşte confuzia: femeia pe care o vedem nu pare deloc o menajeră pentru celelalte din harem. Nici una care să spere la promovarea în rang de concubină. Marea odalsică a lui Ingres este o femeie matură, care ne priveşte aproape neîndurător de rece. Nu ne arată corpul şi nici nu puteam citi nimic în privirea ei – de aici se naşte un mister care pentru mine este chiar frustrant. Această femeie nu are nimic în comun nici cu statutul de odalsică şi nici cu o turcoaică. Lucru explicabil prin fascinaţia faţa de haremuri a oamenilor din acea vreme: Cei mai mulţi pictori europeni n-au vazut niciodată un harem sau o turcoaică iar tabolurile, erau rodul imaginaţiei lor. În special subiectul odalsicei era foarte la modă. Aşadar Ingres n-a fost deloc original ca subiect, înscriindu-se mai degrabă într-un val de încercări pe aceaşi temă. Dar modul cum a tratat tema, întrece de departe restul de tablouri. Eu spun că este de departe cel mai frumos tablou al lui Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867). Elev al lui David – regele neoclasicismului, curent care susţinea tradiţa clasică, stil clar, unitar, subiecte inspirate din istorie sau mitologie, culori uniforme şi contururi bine definite, Ingres a continuat stilul maestrului său. Adică picturi care amintesc mai degrabă de perioada renaşterii sau chiar de picturile murale din antichitate. Criticii favorabili lui Ingres spun că acesta a depăşit deseori neoclasicismul prin portretele de un naturalism tulburător (ex.) şi prin unele deformări ale realităţii specifice manieriştilor. Cu toate acestea, nimeni nu poate afirma cu tărie că Ingres a adus ceva cu adevărat nou în pictură.
Însă „Marea odalsică” depăşeşte cu mult opera pictorului. Când mă uit prima oară la acest tablou, mă izbeşte privirea fetei. Parcă simţi că se ascunde ceva în spatele ei şi încerci să cauţi răspunsuri. Aşa observăm pielea ei, nemarginită, care curge parcă la infinit. Femeia acoperă toată lăţimea tabloului (care nu este mică – 162 cm) fiind greu să o cuprinzi dintr-o singură privire. Uitaţi-vă la pielea ei – aici intervine marea măiestrie a pictorului. Ne dă impresia de delicateţe şi totodată de voluptate. Este o piele fină, luciasă pe vrei s-o atingi. S-ar simţi extraordinar – asta ne spune pictorul. De asemenea tălpile fetei, despre care s-a spus că au călcat toată viaţa numai pe covoare de mătase, întregesc impresia de delicateţe şi de plăcere la atingere. Uitaţi-vă însă mai atent la corpul ei: Braţul drept este parcă nefiresc de lung, la fel şi mâna – parcă ar fi fără oase. De asemenea piciorul stâng face un unghi oarecum nefiresc, ţinut într-o poziţie total incomodă pentru un model. Imaginaţi-vă cum ar arăta coapsa dreaptă dacă n-ar fi mascată de evantai! – uşor diformă în cel mai bun caz. Criticii de atunci au mai spus că Ingres i-a adâugat fetei 3 vertrebe în plus la spate – şi el nefiresc de alungit. Toate aceste detalii dau însă o senzaţie de senzualitate excepţională. Amănuntul ajută la crearea impresiei generale care contează cel mai mult. Deşi este serios distorsionată, femeia este foarte frumoasă. Coapsele nu par a fi dintre cele mai zvelte şi cu toate acestea Ingres ne face să ignorăm acest aspect. Cu cât ne uităm mai mult la acest tablou, cu atât ne dorim să vedem mai mult din marea odaliscă.
Compoziţia este strălucit concepută. Urmăriţi draperia de sus în jos care se continuă în mod absolut firesc cu evantaiul. Aceasta este o linie de forţă a tabloului. O alta este alcătuit bineînţeles de corpul de şopărlă al fetei. Totul se sprijină pe nişte stofe scumpe şi excelent redate. Nicio linie nu este întreruptă în acest tablou. Totul se prelinge, singurul punct stabil fiind parcă tot ochii ei. Observăm din ce în ce mai mult că nu prea are nimic în comun cu o fată de harem. Narghileaula pare de jucărie, în nări nu simţim parfum oriental ci parfumul pielii ei. După ce am explorat fiecare colţişor al tabloului. ochii revin inevitabil la privrea ei. Aceeaşi expresie de gheaţă, aceeaşi impenetrabilitate. Nimic nu s-a schimbat. Ea va rămâne în universul ei, cu o privire în care acum se poate distinge parcă şi o nuanţă de uşoară ironie superioară. Aproape că ajungi s-o urăşti. Băieţii cunosc sentimentul când, după ce am privit câteva clipe o fată superbă, vine prietenul ei şi noi înghiţim în sec. Sfatul meu – nu priviţi această fată prea insistent căci veţi înghiţii până la urmă în sec şi la „Marea odalsică” de Jean Auguste Dominique Ingres.