“Nostalgia paradisului” de Nechifor Crainic

Trebuie să-mi cer scuze pentru perioada asta nesimţit de lungă în care n-am mai scris (adik fix o lună) dacă este cineva care se interesează regulat de blogul ăsta, . Dc? Pentru că am pierdut timpul, pentru că m-am apucat de ping-pong şi pentru că am jucat mai mult poker. Şi pentru că sunt leneş. Oricum, ăsta e un post oarecum diferit pentru că nu vă prezint o pictură ci o carte în care se vorbeşte despre artă. Cred că e prima carte e care am citit-o şi în care autorul a reuşit să explice practic de unde venim, încotro ne ducem şi mai ales de ce tot mergem orbeşte înainte. A fost scrisă în perioada interbelică de un om care avea să facă puşcărie de două ori (o dată închis pentru apartenenţă la mişcarea legionară, a doua oară de comunişti timp de 15 ani). A fost interzisă timp de 50 de ani şi republicată în 1994. În “Nostalgia Paradisului” Nechifor Crainic reuşeşte să împace religia cu ştiinţa şi cu arta oferind posibile indicii ale existenţei paradisului. Nu vreau să vorbesc eu în acest post de aceea am selectat câteva fraze relevante din diferite capitole:

DESPRE ARTĂ

- Biserica s-a întemeiat pe pământ din pricina păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între cer şi pământ. Biserica a venit să umple acest gol şi să suprime această distanţă.
- Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic.
- Arta nu are o funcţie de reparaţie totală a urâtului din lume, ci numai una de suplinire mângâietoare. Ea e ca o soră de caritate la căpătâiul unui bolnav.
- Omul creează ceea ce natura nu-i poate da direct.
- Apariţia artei e un salt gigantic deasupra naturii.
- Opera de artă e o bucată de materie şlefuită, în care explodează permanent strălucirea unei frumuseţi ideale. E din lumea noastră şi totuşi din altă lumea. E din cutare loc şi totuşi pentru oriunde. E din cutare timp şi totuşi pentru oricând. E din cutare artist şi totuşi pentru oricine. Precum e un salt peste natură, e un salt peste spaţiu, un salt peste timp, un salt peste individ.
- Arta nu e perfecţiunea însăşi, ci numai o imagine a perfecţiunii; ea nu e nemurirea însăşi, ci numai o imagine a nemuririi.
- Arta nu ne convinge că suntem nemuritori, dar ne sugerează nemurirea; arta nu ne determină să fim fericiţi, dar ne sugerează fericirea. Ea e o imagine sensibilă a posibilităţilor de dincolo de lume.
- În realitate, arta nu provoacă plăcere, ci o stare de euforie a spiritului, al cărei nume propriu e bucuria.
- Arta în sensul ei înalt nu este o imitaţie a naturii, fiindcă nu urmăreşte să ne reamintească natura aşa cum este.
- IAR GENIUL, PRIN DEFINIţIE, NU ESTE UN IMITATOR AL NATURII. PRIN SENSUL PE CARE ÎL DĂ CREAţIEI LUI, E IMITATORUL LUI DUMNEZEU. CHIP AL LUI DUMNEZEU ÎN ACEASTĂ LUME TRECĂTOARE, EL PLĂSMUIEŞTE DUPĂ ASEMĂNAREA DIVINĂ, CU ELEMENTE LUATE DIN ACEASTĂ LUME, SUPERBUL SIMULACRU AL VEŞNICIEI, CARE ESTE ARTA.

ARTA ÎN ARTIST:

- Pe sfânt îl putem imita; geniul în arta lui nu-l putem imita. Pentru viaţa omenirii, el nu contează decât prin acest miracol al capodoperei din care descifrăm puterea dăruită omului de a reproduce, sub timp, modul creaţiei divine.

ARTA ÎN PUBLIC:

- Arta există în artist înainte de a exista în operă.
- Arta e prin natura ei generoasă.
- Orice creaţie personală este expresia persoanei în lume.
- Mintea e tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc.

NOSTALGIA PARADISULUI:

- ÎNTREAGA CREAŢIE OMENEASCĂ SE NAŞTE DIN NOSTALGIA PARADISULUI
- În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, precum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie ce se târăsc pe faţă pământului se zămislesc din aceeaşi sărată şi amară respiraţie a mării.
- Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi că în sfârşit tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici
- Nostalgia paradisului e astfel sentimentul antinomiei noastra existenţiale, de făpturi libere în spirit, dar contrazise de limitele ce ne par fatale; de făpturi sfâşiate de chin, dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite morţii, dar care ne cugetăm în nemurire, de făpturi nefericite, dar care ardem de serea fericirii absolute.
- Sentimentul amar al tuturor imperfecţiunilor din care a alcătuită viaţa noastră nu e decât umbra acelei conştiinţe religioase superioare despre realitatea transcendentă a perfecţiunii absolute, a cărei imagine divină şi a cărei viziune ne înverşunează să acceptăm condiţia mizeriei terestre numai ca un provizorat, din care suntem destinaţi să ieşim prin moarte.
Nostalgia paradisului e dorul de-a înfrânge distanţa blestemată de la imperfecţiune la perfecţiue şi de la moarte la nemurire.
- CIVILIZAŢIA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN MEMORIA PARADISULUI TERESTRU;
- CULTURA ÎŞI ARE IMPULSUL PRIMAR ÎN ASPIRAŢIA CĂTRE PARADISUL CERESC;
- Arta, cu rădăcini în spaţiu şi în timp, năzuie să înfrângă spaţiul şî timpul.

PARADISUL POSIBIL:

- Ce este oare copilăria decât imaginea vie a raiului pierdut şi sugestia fără prihană a raiului viitor?
- Nu e nevoie să fii artist, e de ajuns să fii om ca să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut,ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi de nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă
- Trista poveste a lui Adam se repetă cu fiecare din noi fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilăria ne apare astfel ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în duh.
- Eu sunt şi iubesc- Dostoievski / Cogito ergo sum – Descartes
- Conştiinţa vieţii e superioară vieţii; cunoaşterea legilor fericirii e superioară fericirii – iată împotriva a ce este însemnat să luptăm.
- Arta intuieşte cu ochi nespus de vii fărâmiturile frumuseţii edenice din lume, le adună cum ai aduna cioburile unui vas de mare preţ ce s-a spart şi încheagă din ele imagine perfecţiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

PROFETISMUL ARTEI:

- Geniul e proorocul umanităţii de dincolo de moarte.

Două tablouri înfricoşătoare şi amuzante de Peter Bruegel cel Bătrânt

Peter Bruegel cel bătrân are o imginaţie incredibilă. Reuşeşte într-un singur tablou să creeze zeci şi zeci de scenete comice, morbide, moralizatoare sau de-a dreptul demente. Voi analiza altă dată pe scurt cariera lui şi tendinţele artistice precum şi un alt tablou. Până atunci, ca un preambul, priviţi aceste doua picturi…

Primul se cheamă “Triumful morţii”(1562). Un titlu de altfel foarte inspirat pentru că niciodată parcă moartea nu a părut atât de înfricoşătoare. O armată de scheleţi(simbolizând moartea) fugăresc, taie, omoară şi chinuie toţi oamenii pe care-i găsesc. În depărtare un fum gros acoperă cerul şi alte focuri abia se zăresc – Bruegel ne dă de înţeles că aceasta nu este o întâmplare izolată ci că peste tot în lume se petrec scene asemănătoare. Dar ce scene! Priviţi atent tabloul – o sa va îngroziţi la fiecare centimetru pătrat de pictură. În centru imaginii un schelete pe un cal scheletic(care parcă e şi mai înfricoşător) măcelăreşte o mulţime de oameni şi îi îndreaptă către un fel de sicriu gigantic(care are deasupra semnul crucii). Până şi crucea a fost transformată într-un simbol al morţii. Priviţi-o pe cea neagră care abia se zăreşte în centrul tabloului: e părăsită, neputincioasă, incapabilă să acţioneze la grozăviile din jurul ei. În prim-plan un călugăr în mantie albastră este prins de un schelete care poartă în bătaie de joc aceaşi mantie. Deasupra lui câţiva oameni sunt prinşi într-o plasă. Un pic mai jos o căruţă plină cu cranii calcă fără milă oamenii. Scheletele de pe cal sună din clopoţel – simbol al morţii(şi noi spunem ” ţi-a sunat ceasul”). În colţul din stânga jos un rege aproape mort este susţinut de un schelete care îi arată clepsidra. Celălalt schelete îşi pune în batjocură o coroană în cap – “Moarte este regina acum” pare a ne spune Bruegel. Un pic mai în dreapta un câine scheletic pare că vrea să mănânce un copil chiar din braţele mamei sale! Mai în dreapta un shelete îi taie gătul unui om. Priviţi scena din apropiere unde un cavaler pare că a oprit sabia scheletului. Celălat schelete, din spate, e deja pregătit cu coasa să-l reteze pe curajos. Alţi cavaleri sunt deja la pământ. Omul pare cu adevărat neputincios. E doar o chestiune de minute până când moartea îi va termina pe toţi. O altă scenă impresionantă este cea din colţul din drepata jos unde un bărbat cântă la lăută si o femeie îl ascutlă. Cei doi incearcă să facă abstracţie de nenorocirea care-i înconjoară (la fel cum au încercat şi acei lăutari în Titanic) însă un schelete exact în spatele lor îsi bate joc de ei cântând şi el la o vioară. Îi bruiază, nu-i lasă să-şi trăiească ultimele clipe din viaţă în linişte. Deasupra două femei care probabil că au fost sculate de la masă sunt îngrozite de noul meniu, un cap de schelete. Mai mult, felul cum acel schelete a prins-o pe femeia în verde te duce cu gândul la un viol. Am văzut cavaleri, regi, doamne bogate dar şi simpli ţărani. Sunt portretizate toate categoriile sociale. Moartea nu face discriminări. În colţul din drepata sus observăm mai mulţi oameni spânzuraţi şi alţi oameni care urmează la rând. Cei care atârnă într-un mod ciudat, ca în vârf de băţ, au fost de fapt chinuiţi pe roată şi acum, în viaţă fiind, sunt lăsaţi la discreţia păsărilor sălbatice(o metodă răspândită de tortură în evul mediu). Chiar în centrul imaginii, lângă acea casă în flăcări, parcă îl vedem pe însuşi diavolul. Nu mai contează însă. Peter Bruegel cel Bătrân ne-a speriat destul. Şi gândiţi-vă ce impact a avut pictura pe oamenii din secolul 16 cărora li se povesteau toată ziua scene asemănătoare. Acesta este o reprezentare impresionantă a morţii dar totodată un portret relevant pentru teroarea în care trăiau oamenii din Evul Mediu. Torturi, morţi, smoală şi sânge – asta se vedea în mod regulat în acele timpuri. Poate că dacă am fi trăit atunci n-am mai fi apreciat atât de mult imaginaţia lui Bruegel ci mai degrabă minunata ilustrare a diferitelor tipuri de moarte şi de tortură din acea vreme. Din fericire însă trăim în secolul 21 şi orice sentimente am avea în timp ce vedem acest tablou, dispar repede. La final nu rămâne decât admiraţia pentru Peter Bruegel cel Bătrân.

 

Acest tablou de 117 cm pe 163 ilustrează peste o sută de proverbe olandeze cu ajutorul a peste 70 de personaje. S-a numit initial “Prostia omenească” – se şi observă de altfel că toţi oamenii au o privire tâmpă, uşor stupidă, sau “Mantia albastră” după mantia purtată de bărbatul din centru (se spune că a pune mantia albastră pe soţul tău înseamnă că-l înşeli). Astăzi tabloul este cunoscut ca “Proverbe olandeze” şi reprezintă efectiv o încântare studierea fiecărui centimetru pătrat. Absolut toţi oamenii, toate animalele şi toate obiectele reprezintă câte un proverb şi uneori chiar mai multe. O să incerc să vi le arăt pe câteva mai amuzant(am decupat la fiecare scena proverbului respectiv din tablou) şi eventual cu echivalent în limba română. Cei care vor să descopere aproape toate proverbele, wikipedia vă stă la dispoziţie în limba engleză. Aşadar pregăţiţi-vă să intraţi în lumea înţeleciunii populare, a ironiilor şi a umorului de acum mai bine de 400 de ani. Pentru că am uitat să vă spun, tabloul a fost pictat în 1559. Ne credem azi ironici, plini de umor? Staţi să vedeţi cum erau ţăranii din secolul 16:

- În colţul din stânga jos o femeie pare că sugrumă un bărbat. De fapt Bruegel ilustrează zicala “Să fii capabil să-l legi până şi pe diavol de pernă” adică să te abţii de la toate plăcerile trupeşti, abstinenţa fiind cea mai mare virtute.
- Mai sus un om stă pe jos în întuneric, având alături un scaun. O veche zicală olandeză spune “Să nu stai în cenuşă între două scaune” adică să nu fi indecis.
- Mai sus pe aceaşi verticală observăm un glob pământesc care atârnă cu şnurul în jos. În sfârşit un proverb familiar nouă, “S-a întors lumea cu susu-n jos”
- Deasupra globului un om îmbrăcat în clovn pare că joacă cărţi stând cu fundul afară pe geam. Sunt aici cel puţin două zicale: “A “face ceva” pe lume” – respectiv clovnul pe globul pământesc şi “Norocul prostului” – clovnul câştigă la cărţi iar clovnul este un simbol pentru omul prost(în engleză de exemplu foul = clovn= prost). De asemenea cărţile care cad pe faţă semnifică zicala “Zarurile au fost aruncate”. Şi ca să vă conving că la Bruegel chiar se studiază fiecare centimetru pătrat de pictură, vă mai spun că cei doi oameni care abia se văd pe fereastră simbolizează înca 2 zicale: “A duce pe cineva de nas” şi “a te uita prin degetul altcuiva” adică a fi indulgent.
- Tipul din stânga în armură îi pune nişte clopoţei pisicii. “A pune clopoţei pisicii” – adică a fi indiscret. El însuşi arată foarte ciudat asta pentru că semnifică zicala: “Înarmat până-n dinţi”
- Sub el 2 oameni au fiecare în braţe o oaie şi un porc. Primul îşi tunde oaie în timp ce al doilea n-ar trebuie să încerce să “tundă porcul” după cum e zicala. Mielul legat de jos simbolizează o altă zicală olandeză, “răbdător ca un miel”
- Un proverb olandez foarte amuzant este ilustrat de tipul care ţine steagul pe geam. Observaţi că este bandajat ciudat în jurul urechii semnificând omul care “are o durere de măsea la ureche” adică care invocă nejustificat boala pentru a nu face diferite lucruri.
- Omului de sus care aleargă nişte porci în lanul de porumb îi iese ceva ciudat pe la spate. El ilustrează proverbul “Cine mănâncă foc, se cacă scântei”, o formă mult mai plastică si amuzantă al proverbului nostru “Cine seamănă vânt, culege furtună”.
- Tot în partea de sus a tabloului, cineva se uită pe o mică ferestruică la o barză. “A te uita după berze” înseamnă a pierde timpul.
- În colţul din drepata sus un om în baston se uită la doi urşi care dansează. “A vedea urşi dansând” înseamnă a-ţi fi foarte foame.
- Aţi auzit de zicala “Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. Uitaţi-vă în centrul tabloului şi veţi vedea chiar asta.
- Mai jos doi câini se bat pe acelaşi os şi într-adevăr proverbul “Rareori se înţeleg doi câini pe acelaşi os” e corect.
- O altă zicală amuzantă, echivalentul lui “A da orzul pe găşte” este “A da trandafiri la porci”, ilustrată de acest bărbat.
- “Nu mai poţi să aduni ciorba după ce ai vărsat-o” pare să înţeleagă şi acest om în timp ce bărbatul din dreapta lui “nu poate să ajungă de la o farfurie la alta”, proverb pentru dificultatea de a trăi într-un buget fix.
- Un pic deasupra vedem un ou care are picioare. “Ai luat oul de găină şi l-ai lăsat pe cel de gâscă să fugă” spune un alt proverb olandez semificând o alegere proastă.
Mai sunt muuulte proverbe. Ce ziceti de exemplu de “A face amândoi prin aceaşi gaură” adică a fi de acord cu ceva. Nici chiar wikipedia care dă peste o sută dintre ele n-are explicaţie la toate imaginile (de ex.omul care stă în întuneric din colţul din dreapta jos sau cel care pare să cânte în turnuleţul din parte de sus a tabloului – să fi semnificând izolarea în turnul de fildeş?). Poţi sta ore întregi în faţa acestui tablou, descoperind proverbe, simboluri. O să zâmbeşti cu siguranţă de mai multe ori sau poate o să şi râzi cum am făcut-o eu. Ce mai e de admirat este structura tabloului pe care a gândit-o Bruegel. Compoziţia e foarte complicată, cu zeci de personaje şi zeci de scene. Totuşi la o privire de anasmblu tabolul nu pare aglomerat, nu pare confuz. Castelul, casa, apa, toate sunt dispuse într-un mod firesc. La fel şi oamenii care nu se suprapun, nu aglomerează excesiv o parte şi nu se incomodează. În final nu pot să nu mă gândesc cum ar arăta un asemenea tablou făcut după proverbele româneşti. “E oaie cu şoric”, “Minciuna are picioare scurte”, “Şi cioara îşi laudă puii”, “Cine sapă groapa altuia…”, “Buturuga mică…”, etc, etc. Avem proverbe foarte tari însă din păcate nu avem, n-am avut şi cu siguranţa nu vom avea un Peter Bruegel. Numai olandezii se pot mândri cu el. Nouă celorlalţi nu ne rămâne decât să-l admirăm.

“Ambasadorii” de Hans Holbein

“Îţi spun conte că daca aş vrea, aş mai face şapte duci din şapte ţărani, dar nu aş putea niciodată să fac din şapte conţi un singur Hans Holbein, sau un altul la fel de remarcabil.” – Acestea se pare că au fost cuvintele regelui Anglei, Henric al VIII-lea, când un curtean s-a plâns după o ceartă cu Hans Holbein, cel mai apreciat pictor al epocii. Astăzi majoritatea criticilor de artă îl consideră unul dintre cei mai mari portretişti din istorie şi pictorul care a adus practic renaşterea şi în Anglia. Întra-adevăr portretele sale sunt excepţionale prin naturalism, expresivitate cât şi prin personalităţile pe care le reprezintă. Cromwell, Henric al VIII-lea, Erasmus din Rotterdam, Thomas More, precum şi mai multe regine ale Angliei au fost portretizate şi au rămas în istorie prin imaginile create de Hans Holbein.

Holbein s-a născut probabil în 1497 într-un orăşel din sudul Germaniei. Tatăl lui, unchiul şi fratele său erau pictori aşa că talentul a venit natural pentru Holbein care a şi plecat încă din tinereţe într-un oraş mult mai important, Basel, în Elveţia. Aici s-a împrietenit cu nimeni altul decât “prinţul umanismului”, Erasmus din Rotterdam căruia i-a făcut mai multe minunate portrete. Datorită tensiunilor religioase din Elveţia, Holbein a hotărât să plece în Anglia, o ţară care părea stabilă sub mâna de fier al lui Henric al VIII-lea. Erasmus i-a trimis o scrisoare de recomandare către un alt umanist celebru, cel care a creat “Utopia” (atât cartea în care descria o insulă bazată pe un sistem politic ideal cât şi cuvântul – de fapt numele insulei), Thomas More. Portretul lui More, unde până şi firavele riduri din jurul ochilor sun vizibile, este un exemplu perfect de măiestrie. Faima lui Holbeina ajuns rapid la urechile regelui care l-a şi angajat “cu normă întreagă” pe artist. Adică a fost portretist, creator de modă şi de bijuteri pentru familia regală. O familie care era în continuă schimbare pentru că se ştie, Henric al VIII-lea a avut 6 soţii. Pe 2 dintre acestea le-a ucis, una a murit după ce i-a născut singurul urmaş iar de alte 2 a divorţat. A fost unul dintre cei mai faimoşi şi puternici regi ai Anglei atât prin viaţa personală cât şi prin măsurile politice care au cuprins anexarea Ţării Galilor şi punerea bazelor bisericii anglicane. Holbein i-a făcut nişte portrete memorabile din care s-a păstrat doar un singur original. Aceast desen însă, de peste 2,5 m înălţime, făcut din 25 de bucăţi de hărtie, reprezintă o capodoperă a portretisticii. Priviţi această copie. Henric al VIII-lea stă cu picioarele desfăcute şi perfect întinse, o poziţie de forţă şi siguranţă. Umerii îi sunt laţi, mâinile sigure. Ne priveşte direct, fără teamă. De asemenea bărbăţia îi este evidenţiată printr-un detaliu supimentar de îmbrăcăminte. Este un portret plin de vigoare al unui împărat adevărat. Nici nu ne mai miră acum că Henric ar fi fost în stare să dea 7 conţi pe un singur Hans Holbein. Alte portrete ale maestrului german care au intrat în istorie sunt cele ale lui Thomas Cromwell, lordul care a fost timp de 8 ani omul de încredere al lui Henric dar apoi a fost executat în Turnul Londrei, Jane Seymour (a treia soţie a lui Henric şi singura care i-a dăruit un urmaş), Anne de Cleves (a patra soţie) sau Catherine Howard (penultima soţie care a fost executată sub acuzaţia de adulter). Interesant este şi portretul viitorului rege Edward, care pare că binecuvântează privitorii cu o privire extrem de calmă. O imagine tulburătoare este cea din “Hristos mort în mormânt”, un tablou în mărime naturală pictat în tinereţe de Holbein. Portretele mele favorite sunt însă cele ale lui Charles de Solier(1534 – despre care s-a crezut multă vreme că ar fi fost pictat de Leonardo da Vinci) şi al lui Georg Gisze(1532). Priviţi toate obiectele din jur cu cât naturalism sunt redate iar bucata de hârtie de deasupra lui Gisze pare că a fost lipită pe deasupra cu ajutorul celor două peceţi de ceară!
Cea mai celebră pictură a lui Holbein este însă “Ambasadorii”(1533). Este una din acele lucrări despre care s-au scris cărţi întregi(cel puţin 3 despre care ştiu eu) şi care prin simbolurile sale a dat naştere la interpretări şi dileme care mai există şi azi. Am avut norocul s-o văd pe viu, la National Gallery din Londra unde era una din cele mai populare picturi(permanent un grup numeros de oameni stătea în faţa ei). Deşi se cheamă “Ambasadorii”, doar un singur bărbat dintre cei 2 este ambasador: Jean de Dinteville, personajul din stânga, era ambasadorul Franţei în Anglia, avea 29 de ani la acea vreme(vârstă scrisă pe pumnal) şi este cel care a comandat tabloul. Bărbatul din dreapta este Georges de Selve, episcop şi prieten cu Dinteville, de doar 25 de ani(vârstă scrisă pe cartea de sub cotul său), venit în vizită în Anglia. Ce e chestia aia de jos? E o anamorfoză, adică o imagine deformată prin anumite procedee optice. Dacă vă uitaţi la imagine din dreapta, de la jumătatea înălţimii tabloului, veţi vedea că este un craniu omenesc. Tema morţii mai este prezentă încă de cel puţin de 3 ori: Uitaţi-vă în colţul din dreapta şi veţi vedea un crucifix. De asemenea lăuta are o coardă ruptă, ceea ce este un simbol pentru moarte. Ce mai naşte întrebări la o primă vedere a tabloului sunt multitudinea de obiecte de pe cele 2 sertare. Nu sunt doar de decor, asta este limpede Cea mai normală interpretare ar fi că toate sunt nişte simboluri pentru idealurile renaşterii: lăuta, pentru muzică, cărţile pentru învăţătură, globul celest (cel de sus), poate pentru susţinerea teoriei heliocentrice, hărţile pentru explorare(ne aflam în epoca marilor descoperiri geografice), tot felul de instrumente matematice, etc. Obiectele se află între cei 2 oameni, reprezintă o legătură între ei, şi prin generalizare, între fiecare 2 oameni ar trebui, conform lui Holbein, să se afle aceste idealuri. Uitaţi-vă cum e conceput acest dublu-portret. Sertarul parcă şi el este un personaj, dublul-portret se transformă într-un triplu. Aproape că Holbein vrea să ne spună că toate aceste concepte sunt la fel de importate ca şi oamenii, reprezintă un “personaj” nelipsit din anturajul unui om educat. Cei 2 bărbaţi sunt însă destul de diferiţi. Avem pe de o parte un bărbat în forţă, solid, lat în umeri, cu haine bogate, cu bijuteri scumpe si cu o privire îndrăzneaţă. De cealaltă parte este un episcop în haine sobre, deloc strălucitoare, cu roba până în pământ, simbol al modestiei, şi cu o privire uşor nesigură. Erau cei doi prieteni? Sau aveau o relaţie mai degrabă oficială având în vedere diferenţele atât de evidente între ei? Unii au sugerat chiar o relaţie homsexuală, unde poziţia de forţa a lui Dinteville se completa cu uşoara timiditate a episcopului. Se pot găsi tot felul de simboluri ale sexualităţii, cum ar fi lăuta sau draperia din spatele lor. O altă interpretare ar putea fi că cei 2 bărbaţi, cele 2 caractere atât de diferite puse împreună reflectă omul ideal al renaşterii. Un om care trebuia sa fie puternic, bogat, viguros dar şi modest sau smerit când trebuie. De asemenea trebuia să fie educat, să ştie să aprecieze toate acele ştiinţe şi arte ale căror simblouri Holbein le-a reprezentat. E un ideal de om fără cusur, care în renaştere a fost deseori atins (vezi Michelangelo, Leonardo, Erasmus, etc.) dar la care noi visăm în ziua de azi. Bineînţeles dincolo de toate aceste nu trebuie să uităm moartea. Atot prezentă, neiertătoare, simbolizată foarte bine de craniu care nu este deloc în armonie cu restul portretului. Se potriveşte ca nuca-n perete, exact cum moarte parcă niciodată nu vine când trebuie şi cum trebuie. Memento mori – aduţi aminte de moarte, pare ar fi un alt mesaj pe care Holein ni-l transmite. Un altul, cu care mulţi sunt de acord, este cel de vanitas vanitatum – deşertăciunea deşertăciunilor(ideea cum că nimic nu e veşnic, totul e atins de moarte).
În fine o ultimă interpretare interesantă este că Holbein a descris, în ordine, toate planurile vieţii: Pe podea se află craniul adică moarte, pe primul sertar sunt lucrurile lumeşti (lăuta, globul pământesc, hărţile) care reprezintă lumea terestră iar pe al doilea raft se află lucrurile care aparţin de cer(globul celest, instrumentele astronomice).
“Ambasadorii” de Hans Holbein e o pictură care parcă nu se mai termină. O poţi privi la nesfârşit şi poţi face analize peste analize. Eu nu am prezentat decât câteva începuturi de teorii de aceea dacă aveţi o altă interpretare, lăsaţi-o într-un comment! Va repet, s-au scris cel puţin 3 cărţi numai şi numai despre această pictură. Totuşi ceea e sigur este că e o lucrare de mare măiestrie artistică, cu toate obiectele redate atât de naturalist, are o puternică încărcătură simblolică şi reprezintă o dovadă excelentă cum pictura poate exprima într-un singur tablou ideile a mai mulotor sute de pagini de cărţi.

„Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului” de William Blake

William Blake va avea probabil pentru totdeauna un loc numai pentru el în istoria artei. A dus o viaţă demnă de admirat şi a creat o operă în care s-au împletit armonios poezia, pictura şi gravura. S-a născut în 1757 la Londra unde s-a pregătit ca gravor şi pentru o scurtă perioadă a fost şi la Academia Regală de Arte. La 25 de ani s-a căsătorit cu o fată mai mică cu 5 ani, Catherine Boucher care era în plus şi analfabetă. A învăţat-o însă să scrie şi a făcut din ea cel mai bun ajutor în realizarea gravurilor sale. Au rămas împreună până la moartea lui Blake, care se zice că i-ar fi făcut un ultim portret soţiei sale chiar pe patul de moarte, înainte de a muri la 69 de ani. Catherine a murit 4 ani mai târziu, complet senină, cu gândul la soţul ei pe care îl striga „de parcă ar fi fost în camera alăturată.”. O mare iubire pe plan personal i-a corespuns alta pe plan profesional. Şi anume ideile artistice. Chiar dacă toată viaţa a fost mai degrabă sărac iar picturile şi poeziile sale n-au avut succes, a continuat să persiste în ceea ce făcea sfidând efectiv toate legile artistice de la acea vreme.  A răsturnat tehnica gravuri scoţând în relief de pe placa de metal contururile desenului deşi până la el se imprima cu acele contururi adâncite în placă. A realizat nişte tipărituri fabuloase ale propriilor sale cărţi prin îmbinarea textului poeziilor cu ilustraţii. Acestea sunt foarte la modă şi azi. Eu când eram mic am citit foarte multe cărţi de poveşti ilustrate după această tehnică inventată de Blake. Nu i-a plăcut pictura în ulel însă forţa acuarelelor sale este impresionantă. A pus mereu accentul pe imaginaţie şi a căutat să ne transmită cât mai bine senzaţiile fara să ţină cont de realismul atât de apreciat în epocă. Cele mai valoroase opere ale sale sunt ilustraţiile pentru diferite cărţi ca poemul „Paradisul pierdut” de Milton (de ex. „Satana, Păcatul şi Moarte”(180 unde Satana încoronat este gata-gata să se lupte cu Moarte când intervine Păcatul şi îi spune Satanei că Moartea este fiul lor sau „Diavolul priveşte iubirea dintre Adam şi Eva”). Rămase neterminate sunt ilustraţiile la „Divina Comedie” de Dante la care Blake a lucrat până la moartea sa. O imagine relevantă este „Anteu trecându-i pe Dante şi Vergiliu prin ultimul cerc al Iadului”. De asemenea s-a mai inspirat şi din Biblie pentru opere ca „Trupul lui Abel găsit de Adam şi Eva” unde Cain fuge disperat într-o atmosferă generală sumbră. În pictură l-a avut ca idol pe Michelangelo (lucru vizibil în special în musculatura personajelor sale) şi a realizat chiar o lucrare inspirată din „Judecatade Apoi” a lui Michelangelo. Una dintre cele mai impresionante imagini create de Blake este în tabloul cu diagonala de doar 54,12 cm, „Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului”. Pictura face parte dintr-o serie de 22 de gravuri care ilustrau „Cartea lui Iov” din Biblie, „capodopera poetică e Vechiului Testament şi una din cele mai tulburătoare istorisiri din literatura universală (Bartolomeu Anania). În această carte sunt descrise suferinţele pe care le-a îndurat Iov ca probă pentru credinţa în Dumnezeu. I s-au omorât copiii, s-a îmbolnăvit de ciumă, a ajuns batjocora soţiei sau a fost acoperit de bube din cap până în picioare. Subiectul este destul de popular în artă, creând prilejul pentru nişte lucrări impresinonante. Blake a ilustrat episodul când Satana toarnă peste Iov un lichid şi îl acoperă cu bube pe tot corpul. Imaginaţia artistului este formidabilă. Priviţi la dispunerea celor 3 personaje: Satana e în centrul imaginii, întins cam pe jumătate din suprafaţa tabloului, solid, cu picioarele groase cu care apasă pe neajutoratul Iov. Acesta e mult mai slab, încordat de durere, cu capul dat pe spate şi ochii scoşi din orbite. Soţia lui Iov e redusă la un monument de durere: capul îi este aplecat, parul atinge pământul… veşmintele sunt şi ele căzute. Nu-i vedem faţa dar nici nu este nevoie – disperarea femeii vibrează parcă şi în noi. Uitaţi-vă de asemenea la aripile diavolului. Blake le-a făcut ca o continuare firească a norilor de foc din spatele său. Satana pare însăşi un element al naturii, născut din focurile Iadului, care a venit pe pământ lăsând o dâră de fum în spatele său. Soarele devine Iadul iar norii sunt transformaţi parcă într-un fum negru, natura e inexistentă. Blake ne dă impresia că toate elementele naturii vibrează şi răspund la venirea Satanei pe pământ. Cerul şi soarele sunt de partea lui şi ăsta e un sentiment înfricoşător. Observaţi de asemenea albastrul peisajului care contrastează puternic cu roşul de deasupra lui şi contururile norilor, aceleaşi cu aripile Satanei. Este un tablou conceput în totalitate din imaginaţia pictorului şi probabil că în zilele noastre Blake s-ar fi descurcat excelent la benzi desenate şi ar fi creat diavoli şi monştri de mare succes. Poate ca nu degeaba un influent critic de arta britanic a insistat ca muzeul Tate Britain să cumpere o pictură de-a lui Blake în faţa uneia de-a lui Sir Joshua Reynolds. Acelaşi critic, poate justificat sau poate nu, l-a numit pe William Blake „de departe cel mai mare artist pe care l-a produs vreodată Marea Britanie.”

Două picturi prerafaelite

Dintre picturile prerafaeliţilor, 2 sunt preferatele mele. Prima, „Ophelia”, de John Everett Millais este probabil cea mai cunoscută pictură prerafaelită. A fost numită pictura favorită a Marii Britanii şi este în prezent evaluată la 30 de milioane de lire sterline. Este extrem de populară în Japonia unde va ajunge la 2 expoziţii în 2008 şi unde au fost interzise reproducerile din frică că tinerele de acolo ar putea fi inspirate de pictură pentru a se sinucide. Tabloul ilustrează o scenă din „Hamlet” de William Shakespear unde Ophelia cântă în timp ce pluteşte pe un râu, înconjurată de flori, chiar înainte de a muri înecată. A fost pictată după un model viu, Elizabeth Siddal, Lizzie, acelaşi model ca şi pentru „Beata Beatrix” şi viitoare soţie a lui Rossetti. A fost o lucrare realizată în condiţii foarte grele: artistul a stat luni de zile pe malul unui râu pentru a picta peisajul iar Lizzie i-a pozat îmbrăcată într-o cadă plină cu apă. Pentru că era iarnă, Millais a încălzit apa din cadă cu câteva lămpi de gaz. O parte din acestea s-au stins la un moment dat dar Millas, fiind concentrat pe lucru, nu şi-a dat seama astfel că apa s-a răcit iar Lizzie s-a îmbolnăvit de pneumonie. Tatăl fetei l-a învinovăţit pe artist de boala fiicei lui şi i-a trimis o factură piperată, reprezentând costurile de tratament.

 Destinul Opheliei, fata care a înnebunit şi a murit înecată, a inspirat multe picturi prerafaelite. Unii au picat-o rugându-se, alţii ca un înger sau ca o nebună. Waterhouse, cel care a creat tabloul excepţional de mai jos, a pictat 3 versiuni ale Opheliei. Într-una stă pierdută într-un câmp de flori, în alta, cu privire de nebună, se pregăteşte parcă să calce în apă iar în ultima îşi aranjează părul pe o cracă deasupra apei.

Însă „Ophelia” de Millais le întrece pe toate. Pictura este apreciată, după cum se vede şi cu ochiul liber, pentru detaliile foarte frumoase de natură – florile, frunzele, crengile, sunt redate cu grijă, creând iluzia realităţii. De asemenea genială este şi expresia fetei: cu privirea pierdută, cu gura între-deschisă, cu mâinile desfăcute într-un ultim gest extatic. Nu şti dacă să te îndrăgosteşti de fată sau să te înspăimânţi. Misterioasă şi atrăgătoare, tragică şi deprimantă, Ophelia parcă reuşeşte să ajungă undeva în subconştient. Priveşte-o atent! Fata îşi trăieşte cântând ultimele clipe. Dar ne e imposibil să ne imaginăm vreun cântec. Aproape scufundată în apă, îşi deschide mâinile a disperare şi apoi, parcă rămâne împietrită. Nu cumva e deja moarta? Dar ce mai contează, moartea pentru ea nu e decât o chestiune de timp. Destinul îi este stabilit. Va muri… a murit… un fior rece îţi trece prin tot corpul. Îţi iei ochii de la pictură, nu mai vrei s-o priveşti. Şi totuşi… săraca fată… pictura îţi va rămâne parcă pe veci în faţa ochilor. E o operă de neuitat şi poate de aceea „Ophelia”, de John Everett Millais e tabloul favorit al englezilor.
Dacă vreţi absolut toate amănuntele despre „Ophelia” la http://www.tate.org.uk/ophelia/default.htm

A doua pictură m-a impresionat profund. Am avut norocul s-o văd pe viu, la Tate Britain, la Londra şi, deşi nu ştiam nimic de prerafaeliţi atunci şi nu căutam decât picturile lui Turner, am rămas mască când am văzut „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse. Primul lucru care te izbeşte este realismul fetei. Acel chip, angelic, real, incredibil de real te şochează. Chiar dacă nu îţi place pictura şi ai fost adus cu forţa în acel muzeu, o să rămâi împietrit când vezi tabolul. E drept este şi foarte mare, 153 x 200 cm, iar dramatismul pe care-l simţi este aproape înfricoşător. Deşi transmite cam aceleaşi emoţii ca„Ophelia” de Millais, aici parcă senzaţiile sunt şi mai puternice. De altfel e interesantă o comparaţie între cele 2 tablouri: În ambele personajul principal este o fată care pluteşte pe o apă, în ambele fata este pe cale să moară, în ambele este înconjurată de elemente frumoase de natură, etc. Este însă o diferenţă pe care eu o văd esenţială: În tabloul lui Waterhouse, fata este conştientă de tragismul destinului ei. Nu cântă cu mintea pierdută ca Ophelia ci mai degrabă îşi plânge soarta. Privirea nu-i mai este pierdută astfel că-i putem citi în ochi parcă toată tristeţea din lume. Scena pe care o descrie tabloul este finalul unei poveşti frumoase:
Proiectează-te în evul mediu, în timpul cavalerilor şi al prinţeselor, pe vremea regelui Arthur…. Doamna de Shalott era o tânără fată care trăia singură într-un castel aflat pe un rău ce curgea spre Camelot Ea era blestemată să nu poată trăi decât într-un mod groaznic: nu putea privi lumea decât printr-o oglindă şi trebuia să ţeasă tot ceea ce vedea pe o pânză. Aşa îşi petrecea toate zilele Doamna de Shallot. Dar într-o zi, pe drumul care ducea spre Camelot, Doamna de Shallot îl vede pe Sir Lancelot. Izbită de frumuseţea nemaiîntâlnită a cavalerului, fata îşi pierde capul, îi face cu mână şi se uită pe fereastră la el. Într-o clipă pânza pe care ea o tot ţesuse zboară afară iar oglinda se sparge. „Blestemul s-a abătut asupra mea” a murmurat disperată Doamna de Shalott. Fuge din castel, se urcă într-o barcă şi pluteşte către Camelot, reşedinţa lui Lancelot. Moare însă înainte să ajungă la castel iar când Sir Lancelot o vede, este izbit de frumuseţea ei şi îi organizează cele mai scumpe funeralii posibile.
O dragoste neîmpărtăşită, un destin tragic şi un final dramatic. Este o poveste medievală tipică pentru sursele de inspiraţie ale prerafaeliţilor. Waterhouse a ales momnetul cheie. Fata vrea să-l mai vadă încă o dată pe Lancelot, măcar o dată, dar presimte că sfârşitul e aproape şi că visul îi va rămâne neîmplinit. Observaţi: Are privirea fixată pe crucifix, cele 3 lumânări sunt aprinse iar figura ei este mai mult decât sugestivă. Waterhouse o înfăţişează inclusiv cu o parte din pânza pe care a fost condamnată să o ţeasă o viaţă întreagă. S-a interpretat că povestea este o metaforă pentru condiţia artistului: pânza fetei este o reflecţie a lumii reale exact ca opera unui artist iar izolarea este o condiţie necesară pentru crearea unei opere de artă. Nu ai voie să te abaţi de la acest stil de viaţă astfel uite-te ce s-a întâmplat cu Doamna de Shalott. Acesta pare a fi mesajul pentru artist. Însă chiar dacă eşti doar un om oarecare, nu se poate să nu cazi un pic pe gânduri când vezi „Doamna de Shalott” de John William Waterhouse.

“Beata Beatrix” de Dante Gabriel Rossetti

Dante Gabriel Rossetti a fost un pictor cu o viaţă mai neobişnuită. S-a născut la Londra în 1828 şi a avut mereu cele 3 lucruri pe care orice om probabil că şi le doreşte: bani, faimă şi femei. Avea un fizic plăcut, o inteligenţă sclipitoare, o cultură vastă încă din tinereţe şi mare talent la pictură şi poezie. A iubit cu înflăcărare, chiar dacă mai multe femei deodată şi a fost înconjurat permanent de prieteni importanţi. A fost un romantic adevărat nu numai în simţire ci şi în practică. De exemplu, la moarte soţiei lui, Lizzie Siddal, şi-a îngropat singurul manuscris al poeziilor sale împreună cu ea. Mai târziu şi-a le-a dezgropat şi le-a publicat dar se pare că din cauza acestui gest Rossetti a căzut treptat într-o puternică depresie. A devenit dependent de alcool şi de droguri care în cele din urmă l-au omorât. Şi Lizzie de altfel, murise dintr-o supradoză de laudanum, un derivat puternic al opiului. A fost un rebel încă din tinereţe când a abandonat cursurile de la Academia Regală de Artă din Londra fiind nemulţumit de metodele convenţionale de predare. Imediat după aceea a înfiinţat împreună cu alţi artişti Frătia Prerafaelită, o mişcare care se va dovedi foarte importantă în istoria artei. Prerafaeliţii susţineau întoarcerea la arta de dinainte de Rafael, artist pe care îl considerau responsabil pentru conformismul de la acea vreme. Ei promovau ca surse de inspiraţie, povestirile fantastice ale evului-mediu, cavalersimul şi tragedia asociată acelei perioade. Apelau la culori puternice, vii şi la împletirea naturalismului – redarea fidelă şi minuţioasă a detaliilor, cu simbolismul. Şi-au creat un stil unic şi câteva tablouri greu de uitat, cum vom vedea în postul următor.
Rossetti, ca fondator şi lider al mişcării prerafaelite, a creat câteva picturi remarcabile. Aş evidenţia în special chipurile femeilor lui Rossetti, cu buzele cărnoase, senzuale, cu maxilare bine conturate, cu ochii visători şi cu par mereu bogat. Nu vedem aşa chipuri în viaţa de zi cu zi. Pe mine mă duc cu gândul la acele legende medievale, cu fete închise în turnuri înalte de piatră sau cu druizi şi vrăjitoare care fac descântece. Salvador Dali vedea femeile din picturile prerafaelitilor ca “cele mai atragatoare si cele mai inspaimantatoare din cate exista”.
În „Beata Beatrix” Rossetti a depăsit însă graniţele prerafaelitismului, reuşind să creeze o lucrare excepţională în care multitudinea de simboluri se amestecă în contururi ciudate, totul creând o atmosferă stranie la început, genială după ce afli povestea din spatele tabloului. Beata Beatrix, Binecuvântata Beatrix – în traducere din latină, reprezintă o scenă descrisă în poemul lui Dante Alighieri, Viaţa Nouă. Întregul poem este o descriere a dragostei lui Dante câtre Beatrix, o tânără care a murit la 24 de ani iar acest tablou prezintă chiar cea mai dramatică scenă, moarte ei.. Mai târziu, în Divina Comedie, Beatrix va deveni ghidul lui Dante în Paradis. Rossetti a fost pasionat de acest poem, pe care de altfel l-a şi tradus în engleză. De multe ori a comparat dragostea lui Dante pentru Beatrix cu a lui pentru Lizzie iar acest tablou, început la 2 ani după moartea soţiei lui, este un tribut adus iubitei sale, model pentru acest tablou. Dante şi-a imaginat moartea iubitei mai degrabă ca o transformare spirituală: „Dante şi Dragostea… se priveau ameninţători, conştienţi de ceea ce se va întâmpla; în timp ce pasărea, mesager al morţii, lasă un mac în mâinile iubitei. Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă”. Rossetti a respectat în amănunt descrierea lui Dante: Dragostea e reprezentată în roşu, în stânga sus iar Dante în dreapta, privind câtre ea; Un porumbel roşu îi lasă lui Beatrix un mac în mâini. Poate că Rossetti a ales special această floare, din care se face drogul care a omorât-o pe Lizzie. Ceasul solar cade pe ora 9, oră importantă în universul lui Dante. Priviţi-o însă pe Beatrix. Cu bărbia ridicată. gătul alungit, pleoapele calm închise şi buzele uşor întredeschise, pare gata să primească o nouă viaţă, să intre poate în altă lume. O lumină mistică cade pe tot tabloul iar în jurul capului lui Beatrix pare că s-a format o aureolă – aproape că deja nu mai aparţine acestei lumi. Mâinile sunt apatice, inerte, sugernând încă o dată abandonul fetei în braţele unei forţe superioare. Remarcaţi şi culorile: Aproape numai nuanţe de roşu, verde şi ceva galben. Nicio culoare nu este clară, totul este difuz, nenatural. Rossetti reuşeşte să redea o atmosferă fantastică în tabloul său. Culorile ireale, tot felul de apariţii fantomatice, obiecte şi fiinţe aranjate fără vreo logică în compoziţie, ne dau certitudinea că se întâmplă ceva fabulos şî foarte important. Cheia este tot în privirea lui Beatrix. Angelică, de o puritate absolută, este prezentată ca o sfântă. Fata se află în momentul morţii sale, în momentul când cineva parcă o absoarbe de pe pământ. „Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă” spune Dante. O lume minunată spunem şi noi după ce privim tabolul lui Rossetti.

„O cascadă într-un peisaj stâncos” de Jacob van Ruisdael

 Probabil că Jacob van Ruisdael este un pictor nu prea plăcut de criticii de artă. Opera lui nu merge să fie analizată minuţios sau categorisită. Nu prea poţi să-ţi faci un discurs în faţa unei picturi de-a lui pentru că ai încărca-o nemeritat. Nu merge nici s-o explici, pentru că pur şi simplu nu e nimic de explicat. Picturile lui Ruisdael sunt absolut superbe. Punct. Nu e loc de discuţii sau controverse. Orice argument, orice analiză piere în faţa peisajelor de neegalat în istoria artei a celui mai faimos peisagist olandez.
Despre Jacob van Ruisdael se ştiu foarte puţine lucruri deşi au supravieţuit până azi peste 700 de lucrări ale sale. S-a năsuct aproximativ în anul 1629 în oraşul olandez Haarlem. A fost cel mai bun peisagist într-o perioadă în care toată lumea picta peisaje (sec. XVII). A fost şi cel mai complex, abordând teme variate şi excelând în toate. Încă de la 17 ani picta ca un artist pe deplin format. E renumit pentru copacii sai în care botaniştii au putut recunoaşte cu uşurinţă speciile. E poate şi mai renumit pentru cerul său, acoperit permanent de nori ameninţători dar în care îşi mai face loc şi câte o rază de soare prin care reuşeşte să redea efectul de clar-obscur. Însă mie îmi plac cel mai mult cascadele lui Ruisdael.
În „O cascadă într-un peisaj stâncos”(aprox 1660) vedem o îmbinare reuşită a acestor teme preferate. Domină însă cascada: năvalnică, zgomotoasă, de nestăpânit. Plină de spume, exact cum e şi în realitate. Cu cât vei privi mai mult această imagine, cu atât cascada va prinde mai multă viaţă. Realismul este întradevăr tulburător. De asemenea remarcaţi şî unghiul de observare: Ruisdael ne plasează undeva chiar pe malul râului, astfel încât apa vijelioasă ne ratează de puţin. Aceste peisaj este de fapt unul inventat. Se ştie că Ruisdael n-a văzut niciodată un peisaj cu o cascadă dar le-a copiat de la un alt pictor care s-a inspirat din Scandinavia. Observaţi de asemenea şi copacii din dreapta, magistrali redaţi în bătaia vântului De asemenea tabloul este foarte apreciat şi pentru bogăţia de specii: foioase, conifere, diverse crenguţe, etc. Sus de tot este impresionant modul cum Ruisdael pictează cerul. În multe dintre tablourile lui, cerul este un punct forte. Nori negri, ameninţători împreună cu copacii luaţi de vânt crează senzaţia de furtună iminentă. Priviţi şi păsările de pe cer, oamenii de pe pod şi casa din depărtare. Toate sunt prezenţe care animă peisajul, unul foarte viu şi reali deşi inventat..
Ruisdael a creat şi picturi cu un puternic substrat simbolic. Cea mai celebră este „Cimitirul evreiesc” (aprox. 1655 – 1660) unde pietrele funerare scumpe în contrast cu ruinele de deasupra, cu ciotul de copac din centru dar şi cu apa din prim-plan care curge au fost interpretate ca o alegorie pentru ilustrarea temei vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor – adică ideea că totul e trecător, inclusiv bogăţia, viaţa e efemeră, etc.). Obsevaţi de asemenea copacul care arată spre cer şi curcubeul din stânga, o firavă notă de optimism. De asemenea în „Ulm pârjolit cu vedere asupra Egmond aan Zee” (164 copacul redat foarte minuţios în contrast cu biserica din depărtare a fost interpretat ca o imagine a lui Iisus pe cruce.
S-a spus despre Ruisdael că a fost un romantic înaintea romantismului şi de aceea n-a avut un aşa de mare succes în timpul vieţii. Întradevăr natura tumultoasă, uneori ameninţătoare alteori foarte frumoasă aminteşte de principiile romantismului. A redat magistral natura, peisajul, în toate formele lui. Eu spun însă că Ruisdael n-a fost numai un pictor al naturii. Prin cum a putut recrea realitatea, aranjând elementele sub forme imaginare însă atât de naturale, Ruisdael a demonstrat că prin pictură se pot face miracole. Ne-a arătat o realitate identică şi totuşi alta. A reuşit să ne arate ce instrument formidabil este pictura şi de aceea cred că Ruisdael a fost, înainte de toate şi poate mai mult decât alţii, un pictor al picturii.

“Marea odalsică” de Jean Auguste Dominique Ingres

Marea odalsică este cel mai celebru tablou al lui Ingres şi unul dintre capodoperele neoclasicismului. A devenit una dintre reprezentările faimoase ale femeii în cultura de azi, fiind un simbol pentru misterul şi senzualitatea sexului frumos.
Primul lucru neclar la acest tablou este probabil chiar numele lui. Odalsica era cea mai de jos treaptă a unei femei din haremul unui sultan. Ca rang după soţii şi concubine, aceste fete nu avea contact deloc cu sultanul şi serveau mai mult ca menajere pentru femeile din harem. Multe odalsice puteau deveni concubine sau chiar soţii dacă erau de o frumuseţe deosebită sau dovedeau talent la dans şi la cântat.
Aşadar tabolul lui Ingres ne arată o femeie din haremul unui sultan. Dar în continuare titlul sporeşte confuzia: femeia pe care o vedem nu pare deloc o menajeră pentru celelalte din harem. Nici una care să spere la promovarea în rang de concubină. Marea odalsică a lui Ingres este o femeie matură, care ne priveşte aproape neîndurător de rece. Nu ne arată corpul şi nici nu puteam citi nimic în privirea ei – de aici se naşte un mister care pentru mine este chiar frustrant. Această femeie nu are nimic în comun nici cu statutul de odalsică şi nici cu o turcoaică. Lucru explicabil prin fascinaţia faţa de haremuri a oamenilor din acea vreme: Cei mai mulţi pictori europeni n-au vazut niciodată un harem sau o turcoaică iar tabolurile, erau rodul imaginaţiei lor. În special subiectul odalsicei era foarte la modă. Aşadar Ingres n-a fost deloc original ca subiect, înscriindu-se mai degrabă într-un val de încercări pe aceaşi temă. Dar modul cum a tratat tema, întrece de departe restul de tablouri. Eu spun că este de departe cel mai frumos tablou al lui Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867). Elev al lui David – regele neoclasicismului, curent care susţinea tradiţa clasică, stil clar, unitar, subiecte inspirate din istorie sau mitologie, culori uniforme şi contururi bine definite, Ingres a continuat stilul maestrului său. Adică picturi care amintesc mai degrabă de perioada renaşterii sau chiar de picturile murale din antichitate. Criticii favorabili lui Ingres spun că acesta a depăşit deseori neoclasicismul prin portretele de un naturalism tulburător (ex.) şi prin unele deformări ale realităţii specifice manieriştilor. Cu toate acestea, nimeni nu poate afirma cu tărie că Ingres a adus ceva cu adevărat nou în pictură.
Însă „Marea odalsică” depăşeşte cu mult opera pictorului. Când mă uit prima oară la acest tablou, mă izbeşte privirea fetei. Parcă simţi că se ascunde ceva în spatele ei şi încerci să cauţi răspunsuri. Aşa observăm pielea ei, nemarginită, care curge parcă la infinit. Femeia acoperă toată lăţimea tabloului (care nu este mică – 162 cm) fiind greu să o cuprinzi dintr-o singură privire. Uitaţi-vă la pielea ei – aici intervine marea măiestrie a pictorului. Ne dă impresia de delicateţe şi totodată de voluptate. Este o piele fină, luciasă pe vrei s-o atingi. S-ar simţi extraordinar – asta ne spune pictorul. De asemenea tălpile fetei, despre care s-a spus că au călcat toată viaţa numai pe covoare de mătase, întregesc impresia de delicateţe şi de plăcere la atingere. Uitaţi-vă însă mai atent la corpul ei: Braţul drept este parcă nefiresc de lung, la fel şi mâna – parcă ar fi fără oase. De asemenea piciorul stâng face un unghi oarecum nefiresc, ţinut într-o poziţie total incomodă pentru un model. Imaginaţi-vă cum ar arăta coapsa dreaptă dacă n-ar fi mascată de evantai! – uşor diformă în cel mai bun caz. Criticii de atunci au mai spus că Ingres i-a adâugat fetei 3 vertrebe în plus la spate – şi el nefiresc de alungit. Toate aceste detalii dau însă o senzaţie de senzualitate excepţională. Amănuntul ajută la crearea impresiei generale care contează cel mai mult. Deşi este serios distorsionată, femeia este foarte frumoasă. Coapsele nu par a fi dintre cele mai zvelte şi cu toate acestea Ingres ne face să ignorăm acest aspect. Cu cât ne uităm mai mult la acest tablou, cu atât ne dorim să vedem mai mult din marea odaliscă.
Compoziţia este strălucit concepută. Urmăriţi draperia de sus în jos care se continuă în mod absolut firesc cu evantaiul. Aceasta este o linie de forţă a tabloului. O alta este alcătuit bineînţeles de corpul de şopărlă al fetei. Totul se sprijină pe nişte stofe scumpe şi excelent redate. Nicio linie nu este întreruptă în acest tablou. Totul se prelinge, singurul punct stabil fiind parcă tot ochii ei. Observăm din ce în ce mai mult că nu prea are nimic în comun cu o fată de harem. Narghileaula pare de jucărie, în nări nu simţim parfum oriental ci parfumul pielii ei. După ce am explorat fiecare colţişor al tabloului. ochii revin inevitabil la privrea ei. Aceeaşi expresie de gheaţă, aceeaşi impenetrabilitate. Nimic nu s-a schimbat. Ea va rămâne în universul ei, cu o privire în care acum se poate distinge parcă şi o nuanţă de uşoară ironie superioară. Aproape că ajungi s-o urăşti. Băieţii cunosc sentimentul când, după ce am privit câteva clipe o fată superbă, vine prietenul ei şi noi înghiţim în sec. Sfatul meu – nu priviţi această fată prea insistent căci veţi înghiţii până la urmă în sec şi la „Marea odalsică” de Jean Auguste Dominique Ingres.